Urmăresc sutele de provocări din partea Rusiei și a susținătorilor ei și mă întreb dacă ucrainenii care au pornit protestele împotriva noii guvernări se mândresc cu acțiunile lor. Dacă la bătrânețe, ținându-și în brațe nepoțeii, le vor povesti cu mândrie despre cum puneau niște copii să se târască pe jos și dădeau cu picioarele și pumnii în ei doar fiindcă aceștia-și doresc un viitor frumos, o conducere democrată, necoruptă și acces liber în Europa.
Mă întreb cum se simt cei care au luptat în ’92 pentru independența R. Moldova, acum, când văd „eliberatorii” jucând același spectacol, doar că pe altă scenă. Cum se simt ei, dacă eu, care știu doar din citite și auzite ce s-a-ntâmplat în războiul din Transnistria, mă umplu cu ură, dar și frică de război?
Urmăresc mass-media din Rusia. Acum înțeleg că ceea ce numeam eu dezinformare totală era doar o „încălzire a mușchilor”. Deși mai sunt puțini jurnaliști și politicieni care ajung să zică adevărul, ei apar ca niște infractori în ochii lumii. Cel mai probabil că, în aceste momente de cumpănă, oamenii care nu știau în cine să mai creadă, au ales partea celor înarmați. Nu de alta, dar cei cu arma-n mână sunt cei ce apără. Sau nu?
Urmăresc cu groază schizofrenia lui Putin. Ce poate fi mai grav decât un om rău și bolnav de influență, în fruntea unui stat care dispune de o armată foarte puternică, arme nucleare și un trecut „glorios”? Mai mult, ce poate să oprească conducerea rusă, dacă nici cu blocaje economice nu-i poți șantaja?
Da, mi-e frică. Nu mai vreau să moară oameni. Dar nu e vorba de o frică lașă, ci o frică de „sunt prea „mică” ca să pot face ceva”.
