Cum a început Transnistria

Iar tovarăşul Stavţev închidea frontiera de pe Nistru, de la Dubăsari până la Moghilev-Podolsk cu următoarele cuvinte: „Frontiera română este închisă. Orice treceri peste frontieră sunt oprite sub ameninţarea responsabilităţii după legile din timpurile militare revoluţionare”. Nu prea există multe îndoieli asupra a ceea ce înţelegeau sovieticii prin „legile din timpurile militare revoluţionare” – o judecată sumară şi un glonț în ceafă. Acelaşi tovarăș Stavţev ordona populaţiei „de pe malul Nistrului, precum şi în regiunile vecine cu malul râului, cu case ale căror ferestre au vedere înspre România, de a închide obloanele ferestrelor sau de a împiedica ca lumina să filtreze în afară, astupând ferestrele prin vreo bucată de stofă oarecare”.
Era anul 1920 şi sovieticii nu apucaseră încă să-şi dezvolte tehnicile de închidere a frontierelor, abia erau la începutul experimentelor. O bucată de stofă trebuia să fie de ajuns pentru ca din România să nu se mai vadă nimic de pe malul stâng al Nistrului. Construirea raiului pe pământ conform ideologiei bolşevice se făcea hoţeşte, la adăpostul întunericului. Restul ordonanţei tovarăşului Stavţev se referă la modalitatea de efectuare a percheziţiilor în casele civililor (altă manie de-a sovieticilor de a se ascunde după cuvinte, percheziţiile nu erau altceva decât jafuri practicate de soldaţii roşii). Nu în ultimul rând, Stavţev ordona ca toţi civilii care ar fi refuzat bancnotele sovietice „să fie arestați şi dați în judecata Tribunalului revoluţionar, ca inamici ai Guvernului sovietic, iar averea lor va fi confiscată”. Pe scurt, tovarăşul Stavţev stabilea în câteva rânduri ale unei ordonanţe militare susţinută de puşti şi mitraliere viitorul câtorva sute de mii de români din stânga Nistrului: blocajul total pentru orice fel de relaţie cu România, jaful fără pedeapsă şi impunerea monedei sovietice.

După 12 ani de la ordonanţa lui Stavţev, refugiaţii transnistreni îi înmânau lui Pan Halippa la 30 mai 1932 o scrisoare în care dezvăluiau ce se întâmpla în Transnistria sovietizată, la adăpostul obloanelor trase şi sub ameninţarea armelor. Câteva fragmente din această scrisoare merită reproduse, doar pentru a vedea actualitatea lor: „Vicisitudinile istoriei au vrut ca aceşti români să fie înglobaţi în Uniunea Sovietică, iar începând din anul 1924 să fie destinaţi de către guvernanţii acelei Uniuni pentru a forma o pepinieră pentru creşterea şi cultivarea unei noi generaţii de români comunişti, cu scopul de a-i arunca apoi în momentul oportun în contra fraţilor lor din Statul Român, distrugerea căruia Uniunea Sovietică o urmăreşte. Această pepinieră poartă denumirea de „RASSM”, sau „Republica Moldovenească”, cu capitala provizorie Tiraspol. Potrivit scopului urmărit, Sovietele au înfiinţat şcoli moldoveneşti, în care se predau copiilor moldoveni doctrinele comuniste într-o limbă stâlcită moldovenească de către profesori, adunături de ocazie, căci moldoveni pentru acest scop nu pot găsi”. Am prezentat aici doar două documente din colecţia alcătuită de Vadim Guzun, sub titlul „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru. 1919-1936”, carte ce reuneşte 809 de astfel de mărturii din trecut. Volumul acesta va fi lansat şi la Chişinău, joi 18 aprilie, ora 11:15, la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii de Stat din Moldova.