Duminică, Duminica Mare pe stil vechi. Stau pe o bancă în scuarul Memorialului din centrul satului Ruseștii Noi unde se desfășoară Festivalul Cireșelor. Doi copii – un băiețel și o fetiță – aleargă prin iarbă și se opresc în fața mea. Fetița mă salută pe un ton îndrăzneț:
– Bună ziua!
Îi răspund și intru în vorbă cu ei. Mai sfătoasă s-a dovedit a fi fetița.
– Cum te cheamă? – o întreb.
– Nicoleta.
– Câți ani ai?
– Șase, la toamnă.
– Dar ce sat e acesta, cum se numește?
– Ruseștii Noi.
– Și ce fel de oameni trăiesc aici – moldoveni, români, ruși?
– Români.
– Dar tu ce ești?
– Româncă.
– Cine ți-a spus?
– Mămica.
… Dacă nu aș fi avut doi martori, cineva ar crede că povestea e o invenție a mea. După acest dialog îmi venea să nu mă mai întorc în orașul plin de universități, academii, dodoni, tkaciuci și lupi centriști care fac parte dintr-o națiune civică fără etnie. În dialogul reprodus cuvântul-cheie este „mămica”.
Partea II: Mama și țara
Cum e mama, așa e și țara.
Vai de țara în care mamele nasc dodoni.
Bună dimineața, români basarabeni.
Bună dimineața, Nicoleta.
