Şi în acest caz, apare întrebarea: Ce se putea face pentru a preveni asemenea cazuri şi cum trebuie să reacţioneze fiecare membru al societăţii atunci când este martor ori află despre un caz de abuz faţă de copil?
Despre acest fapt, dar şi despre acţiunile concrete care au fost întreprinse de autorităţi pentru prevenirea situaţiilor de acest gen, s-a discutat în cadrul şedinţei Reţelei „Jurnaliştii – prietenii copiilor”, organizată de Centrul de Investigaţii Jurnalistice. Toţi participanţii la dezbateri, atât autorităţile publice, cât şi reprezentanţii ONG-urilor care se preocupă de protejarea copiilor şi prevenirea abuzurilor faţă de aceştia, şi-au exprimat ferma convingere că trebuie întreprinse acţiuni radicale pentru a reduce toleranţa societăţii la violenţa faţă de copii.
„De fapt, responsabilitatea pentru depistarea cazurilor de violenţă o poartă fiecare cetăţean în parte, atât specialiştii în domeniu (educatorul, profesorul, medicul de familie, asistentul social, poliţistul de sector, primarul) sunt obligaţi să comunice cazurile de abuz sau pericol în care se află copilul, cât şi vecinii, rudele ori alte persoane care află despre acest fapt. Noi suntem cetăţeni indiferenţi faţă de copiii aflaţi în dificultate”, este de părere Rodica Chilimar-Moraru, şef de secţie la Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei. Mai mult, deseori ne ciocnim de indiferenţa responsabililor care trebuie să ia atitudine în asemenea situaţii şi care reacţionează târziu, deja după ce are loc o tragedie.
Şi aceasta în contextul în care şi Codul Familiei, şi Codul Contravenţional, precum şi cel Penal prevăd expres faptul că metodele de educaţie a copiilor trebuie să excludă comportamentul abuziv, insultele, maltratările de orice fel, violenţa fizică ori psihică sau pedepsele corporale. Mai mult, inacţiunea sau necomunicarea despre existenţa unui pericol pentru viaţa ori sănătatea copilului se sancţionează conform legislaţiei în vigoare. Societatea şi fiecare cetăţean în parte trebuie să înţeleagă că interesele copilului sunt mai presus de toate, iar argumentele de genul „nu mă bag, nu-i treaba mea” ori „familia lor, problema lor” nu ar mai trebui să existe şi numai astfel am putea preveni producerea unor tragedii ori a unor fapte care ar putea să le marcheze viaţa micuţilor.
O altă problemă sesizată în cadrul dezbaterilor a fost „lipsa de comunicare între persoanele responsabile de depistarea şi prevenirea acestor cazuri”, precum şi lipsa unei colaborări dintre autorităţile de la nivelul I şi II. „Dacă nu există posibilitatea de a rezolva problema la nivelul I, ar fi bine să fie raportată şi soluţionată la nivelul II. MMPSF a elaborat proiectul Legii privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţii de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, care deja se află în parlament, unde se stipulează clar care sunt responsabilităţile autorităţilor tutelare şi structurilor teritoriale de asistenţă socială”, a mai subliniat Rodica Chilimar-Moraru.
Şi Ministerul Educaţiei a reacţionat la numeroasele cazuri de abuz şi de curând a fost aprobată printr-un ordin procedura de organizare instituţională şi de intervenţie a lucrătorilor instituţiilor de învăţământ în cazurile de abuz, neglijare, exploatare, trafic al copilului. Urmează deja să vedem dacă cei care trebuie să reacţioneze în asemenea situaţii îşi vor face datoria, ori vor încerca să muşamalizeze cazurile pentru a nu dăuna imaginea instituţiei şcolare, cum au mai făcut-o unii până în prezent.
Statisticile Ministerului Afacerilor Interne relevă că în anul 2012 s-a înregistrat o majorare cu 76% a numărului cauzelor penale în care copiii au fost victime ale violenţei, inclusiv nouă cazuri de omor, trei cazuri de pruncucidere, 15 cauze penale privind traficul de copii, iar în 265 de cauze penale, copiii au fost victime ale violenţei sexuale, inclusiv în 25 de cazuri, aceștia au fost abuzaţi în mediu familial.
În acest context, Daniela Sâmboteanu, preşedinta Centrului Naţional de Prevenire a Abuzului faţă de Copii, a declarat: „Ce trebuie să facem: să sunăm alarma pentru că numărul de cazuri creşte, ori să ne bucurăm că aceste cazuri sunt depistate. Trebuie să ne bucurăm că aceste cazuri ies la iveală. Iar odată ce vor fi puse în aplicare aceste noi mecanisme create de autorităţi trebuie să ne aşteptăm ca în următorii 3-4 ani numărul cazurilor de abuz înregistrate să fie cu mult mai mare, şi acest lucru trebuie să ne determine să dezvoltăm servicii ca să putem răspunde nevoilor acestor copii. Pentru că la momentul dat, deja în raioanele unde au fost pilotate mecanisme intersectoriale de cooperare pentru asistenţa cazurilor de abuz împotriva copiilor, demonstrează că se identifică cazuri, cooperarea se îmbunătăţeşte, dar practic lipsesc serviciile de plasament de urgenţă a acestor copii, servicii de tip familial de plasament temporar al copiilor, servicii de sprijin familial, servicii pentru agresori. Mulţi dintre cei care agresează copiii au nevoie de servicii educaţionale, de psihoterapie pentru a putea depăşi situaţiile care-i fac să fie agresivi”.
În fine, una dintre concluziile făcute după aceste discuţii este că fiecare trebuie să ne implicăm în soluţionarea acestor cazuri, să dezvoltăm toleranţa zero la abuz, şi mai mult decât atât, să încercăm să educăm societatea, şi să ne educăm pe noi în acest spirit, precum şi să-i ajutăm pe părinţi să depăşească situaţiile de criză, să le demonstrăm cum îşi pot creşte copiii fără a apela la „Sfântul Nicolae din cui”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
