Timpul trecea. Lumea se schimba din temelii, ceea ce ieri era bun azi devenise rău, dar pe cei doi fraţi îi interesa altceva: ei erau prizonierii urii, unei uri viscerale şi virulente, unei furori fără egal, unei animozităţi mutuale care nu mai avea leac. Personajul principal al poemului (poemul pe undeva pare o proză foarte concentrată) este bunicul poetei care nu-i poate ierta fratelui său ceea ce acesta îi făcuse în urmă cu vreo patru decenii („căci nu ţinea minte ce mâncase aseară/ dar ce i se întâmplase acum 40 şi ceva de ani cum să nu”) şi cum să-l ierte?, când acesta s-a dat la soţia sa, „o femeie năucitor de frumoasă”. Marea istorie e doar un palid background pe care se desfăşoară povestea acestei duşmănii, care le-a supravieţuit celor doi fraţi, întruchipându-se în merii de pe hat pentru care cei doi au dus războaie sângeroase şi interminabile: „ …frate-său pe furiş rupea merele de crengile / ce dădeau în grădina lui bunu / iar bunu – pe cele din partea ailaltă / unul zicea că sădise merii / celălalt-că ramurile acestora stau aplecate / mai mult în grădina sa”. Acest poem ce descrie ura glisează între o exprimare metaforică („eu strângeam vreascurile doar astea mai rămăseseră / după moartea lui bunu / o uscătură stilizată de gard / amintirea unei femei năucitor de frumoase / şi găvanele a două jumătăţi de nucă”) şi o expunere epică extinsă. Efectul e ca şi cum, brusc, am vedea ura când de foarte departe, când de aproape, când din exterior, când din interiorul ei, când abia pâlpâind, când dezlănţuindu-se într-o vâlvătaie fără scăpare. Celelalte poeme reuşite din carte (de tare de dragoste, în trafic, rochia, tangenţă şi altele) au unul ca altul un nucleu epic. În mijlocul lor se ascunde o poveste (sau o istorie de viaţă) tulburătoare, din tensiunea căreia ţâşneşte impetuos poemul. Fie că e vorba despre înstrăinarea celor doi îndrăgostiţi („crizantemele / mele alături garoafele / sale în acelaşi / cavou singura /atingere posibilă”), fie despre cum să începi viaţa din nou după o mare dezamăgire („va trebui să aşteptăm un timp să ni se prindă rănile”), aceste experienţe existenţiale feminine sunt punctul de plecare a celor mai bune poeme din această carte a Aureliei Borzin.
Chiar şi dacă în acest volum sunt şi multe texte declarative, totuşi, acestea nu pot pune în umbră poemele cu adevărat izbutite, mai ales că cele din urmă predomină, aşa cum într-o grădină unde sunt şi buruieni predomină trandafirii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
