Mă refer la modul în care doctrinele sau obiectivele politice sporadice ale partidelor moldovenești converg cu cele din România și din Occident, nu doar prin denumiri, ci și prin conținut. Tot soiul de îmbinări ale liberalismului cu social-democrația (PLDM), a conservatorismului cu social-democrația (PDM), sau a naționalismului (românesc, pentru că pe altul nu-l putem avea) cu liberalismul (PL și, ocazional, PAD). Anume asupra celei din urmă simbioze mi-am propus să mă opresc, oferind câteva explicații ale acestui fenomen controversat și deseori contestat.
Teoreticieni ai naționalismului, precum Charles King sau Lordul Acton vorbesc despre două tipuri de naționalism, care se diferențiază în următorul sens: în cazul naționalismului civic, dragostea de țară și sentimentul de solidaritate față de compatrioți iau fața unui scut împotriva presiunilor străine, dar toate în limitele granițelor percepute ca fiind naționale. Pe de altă parte, naționalismul etnic poate lua un caracter mai grav, punând în pericol libertățile fundamentale și subjugându-le voinței grupului etnic majoritar.
Vedem, deci, că manifestările românilor, în general, pot fi trecute la categoria de naționalism civic, or minoritățile etnice și-au găsit de cele mai multe ori oportunități, cel puțin egale cu ale majoritarilor, cu excepțiile tragice de rigoare, desigur. În cazul particular al românilor din stânga Prutului (a moldovenilor), presiunile străine vizează binecunoscutele ingerințe ale factorului sovietic, iar acum rusesc, pe toate planurile. Nu putea fi vorba, decât episodic și cu titlu de intenție strigată pe la manifestații, de constrângeri ale libertăților minorităților etnice între Prut și Nistru. Din contră, din acest punct de vedere, naționalismul partidelor actuale, provenite din mișcările social-politice de la sfârșitul anilor ’90, nu se află în conflict cu valorile liberalismului. Mai mult chiar, ele sunt de factură liberală, tocmai pentru că valori precum libertatea individului, a piețelor și a mobilității persoanelor, bunurilor și serviciilor s-au aflat la baza dezideratelor lor, regăsite și în Declarația de Independență a republicii.
Naționalismul, în forma sa modernă și civilizată care respectă individul, se manifestă ca un curent fundamental pentru consolidarea suveranității și consensului social, atât de dragi unor „consensualiști” democrați din zilele noastre, care nu știu să facă diferența dintre o parte a unioniștilor militanți și naționaliștii liberali moderni. Dimensiunea civică, cetățenească a naționalismului liberal, s-a consolidat în perioada guvernărilor agrariene și comuniste, atunci când republica s-a aflat și mai aproape de orbita rusească. Anume atunci curentul național-liberal (ca și conținut, nu ca denumire), a ținut sus garda împotriva statului autoritar și a mecanismelor îndreptate împotriva individului ale comuniștilor. Iar dacă ar fi existat o solidaritate mai puternică în cadrul grupului etnic majoritar (dacă nu în cadrul societății, per ansamblu), de sorginte naționalistă și ea, cu siguranță că n-ar mai fi fost nevoie de revoltele de după 6 aprilie.
Și totuși, cât de valabilă este în cazul nostru aserțiunea lui John Stuart Mill, conform căreia adeziunea sporită pentru un „camarad”, doar pentru că acesta face parte din aceeași națiune, denotă înapoiere? Probabil că, dacă o judecăm în termenii stereotipurilor aceluiași liberalism, ar trebui să-i dăm dreptate. Ce altceva, dacă nu valorile de bază europene, prin excelență liberale, constituie măsura moldoveanului de azi în procesul de „măsurare a modernității”? Este o întrebare la care fiecare dintre noi am putea răspunde. Eu continui să cred însă că naționalismul liberal (sau liberalismul național), așa cum se manifestă acesta la noi, va rămâne cel mai important curent politic modernizator, oferind sistemul civilizat al Uniunii Europene drept alternativă la înapoierea socio-economică și politică a Uniunii Sovietice, astăzi rebranduite sub auspiciile putiniste ale uniunii euroasiatice.
