Cutreierând prin bloguri

Singurătatea e sinceritate

de Tudor Chirilă

E greu să stai de vorbă cu tine…
Ceva inexplicabil te îndeamnă să fugi. În definitiv, cum poţi să-ţi răspunzi propriilor acuze… te ridici şi pleci, dai cu pumnul în masă, te strângi de gât?

Nu, nimic din toate astea. Mai degrabă ajungi să rosteşti jumătăţi de adevăr, apoi aştepţi să vezi dacă e loc de mai mult. Te simţi ca un hoţ surprins cu spatele lipit de ultimele scânduri de gard, gata să dea colţul, eliberat. Apoi se aude o voce căreia trebuie să-i răspunzi. Te-ai prins. Şi nu mai zici nimic. Ţi-ai aruncat ţie un adevăr gol-goluţ sub formă de întrebare. Tocmai când reuşeai să pleci.
Dai din colţ în colţ şi cauţi o salvare în ceva de pe afară. Orice. Poate chiar şi o rugăciune. Căci dacă apelezi la Dumnezeu, fie şi pentru câteva momente, uiţi de tine. Uiţi că îţi eşti dator cu răspunsuri, uiţi să faci pace cu tine şi-l iei martor pe Dumnezeu într-un război inutil.

Singurătatea nu e un sentiment şi nici o stare. E o cameră în care intri şi ieşi când cauţi adevărul din tine. Singurătatea e o cameră în care se află sinceritatea. Greu de suportat, sinceritatea devine o saună groaznică şi te alungă ca pe un neiniţiat.
Unii se obişnuiesc. Alţii intră şi ies rătăcind bezmetici. Cei mai mulţi nu-şi pun problema…

La aeroport

de Gheorghe Erizanu

Când aterizezi la Aeroportul Chişinău eşti întâmpinat de:
1. trei cumetre, îmbrăcate în verde, care privesc lung şi iscoditor la pasagerii care coboară pe pământul lor. Sunt la 50 de metri de avion. Una e cu o mătură în sus. Un fel de onor al măturatului. Şi priveşte.
Alta e cu o căldare albastră. Pusă la picioare. Şi priveşte. A treia e cu mâinile încrucişate. Şi priveşte.
2. vreo zece-doisprezece grăniceri amestecaţi cu poliţişti. Care privesc şi ei.
3. restul personalului aeroportului, aflat pe pistă sau în zonă. Toţi se opresc din ceea ce făceau. Bănuiesc că făceau cândva ceva. Şi privesc.
E o încremenire a Moldovei. Ca în Druţă. Ion Druţă.

Cui aparţine statul?

de Ion Grosu

Fenomenul haiduciei din Balcani este o expresie a rezistenţei contra unei ocupaţii. În Moldova puterea a fost rareori „a noastră”. Întotdeauna a fost a ocupantului. Nu a existat o identificare a cetăţenilor cu statul. Statul vorbea în altă limbă, ducea tinerii în armate şi războaie, cetăţenii în robii şi Siberii, lua taxe şi biruri şi nu oferea nimic în schimb.

Ştiind că statul este un ocupant, era mai simplu pentru unii să fure din colhoz, din asfalt, din pensii. Să se eschiveze de la impozite. Să angajeze la negru. Să aibă contabilitate dublă.

Statul este acum „al nostru”. Toţi şefii de stat şi de guvern s-au născut aici (cazul Greceanâi, născută în Siberia, mai mult confirmă regula), vorbesc limba noastră, continuă să locuiască în Moldova. Dar nici arhitecţii statului, nici cetăţenii nu au de gând să schimbe paradigma. Între stat şi cetăţeni e o mare prăpastie. Statul este în continuare un inamic. Un parazit.
Iar locuitorii lui nu-i sunt cetăţeni, ci haiduci.