Cutreierând prin bloguri

50 de lei. Atâta costă cel mai scump bilet la un spectacol la TNME (Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” – n.n.). Nu se poate, ar zice unii. Ba se poate. Asta e realitate. Se pare că ni se trage de pe vremurile sovietice, atunci când cultura era accesibilă şi valora puţin. În condiţiile în care bugetul pentru cultură este mizer, iar preţurile la bilete sunt, aş spune eu, FOARTE ACCESIBILE, mă întreb: chiar merită cultura noastră să coste atât de puţin? Chiar merită actorii, cântăreţii noştri de operă, pictorii, dansatorii să muncească aproape pe gratis?

Pentru a putea cumva exista, cultura noastră se descurcă cum poate: teatrele şi muzeele dau în chirie propriile spaţii la cazinouri, băncilor pentru adunări, agenţilor economici pentru magazine. Trupele teatrelor pleacă şi dau spectacole în alte ţări, unde sunt mai apreciate şi mai bine plătite. Şi toate astea le face pentru R. Moldova, care are cultura subestimată şi modestă. Un bilet la „Patria” costă între 60 şi 100 de lei. Un bilet la muzeu costă între 2 şi 10 lei. Un bilet la spectacol între 20 şi 50 de lei. Credeţi că merită cultura să coste atât de puţin în RM?

Vodă Filat, Vodă Plahotniuc şi prostimea

de Vitalie Sprânceană

S-ar putea găsi totuşi o virtute în recentele certuri politice cu privire la Păpuşar, Regele Contrabandei şi restul lumii. Adică polemica-disputa-bălăcăria dintre Vladimir Filat şi Vladimir Plahotniuc. Unul prim-ministru pe faţă. Celălalt ar avea cică influenţă de vreo trei guverne. În umbră… Partea (relativ) frumoasă a acestui urât război de bârfe e că acesta se joacă în public. Nu cu automatul Kalashnikov în pădurile de la Orhei, cum se făcea în veselii ani ai începutului de tranziţie. Nici în cabinetul lui Vladimir Voronin, ori la reşedinţa acestuia de la Condriţa, cum se făcea în anii când Partidul Comuniştilor avea plăcinta…

În fine, războiul a ieşit, din fericire, şi de sub masca „dialogului despre principii şi valori”, purtat după termopanele de la „Nobil Club” acu nişte luni în urmă. E în public, în spaţiul mediatic, în piaţă, dacă vreţi. Ceea ce nu poate să fie decât bine şi foarte bine. Pentru că spaţiul public înseamnă (multă) transparenţă. Reguli clare şi comune de joc: probe legale, declaraţii, martori, interviuri, mărturisiri. Modele-standard de procedură: procese, polemici, dezvăluiri. Toate în lumina reflectoarelor, în studiourile televiziunilor şi radiourilor, pe paginile ziarelor sau blogurilor. Adică la vedere […]

 Atac asupra blogurilor

de Dan Caranfil 

Facebook şi twitter sunt primii care au lovit în bloguri. Odată cu apariţia lui „like” şi „retweet”, cei care până atunci mai lăsau câte un comentariu au devenit comozi şi se mulţumesc să dea un simplu click. Oamenii care scriu pe blog o fac pentru feedback real: comentarii, impresii. Cel puţin, aşa fac eu. Cei care cred că „like” reprezintă o apreciere pozitivă dată articolului greşesc. Evident că promovează articolul mai departe în mediul online, însă un comentariu e mai valoros decât 10 „like”-uri […]

Delict de somn

de Cătălin Tolontan 

Trebuie să ai inima defectuoasă a elevului pentru care o staţie de 131 parcursă fără bilet să-ţi dea emoţiile unui thriller văzut, pe vremuri, la bulgari. „Mereu am avut bilet şi uite că acum, când n-am, mă va prinde”, îţi şopteşti şi scanezi feţele şi vestimentaţia călătorilor, ca să depistezi controlorul camuflat. Când cobori, eşti mai uşor cu un kilogram. Stresul n-a meritat, n-ai suflet de blatist!

Trebuie să fi simţit toate acestea, ca să-l înţelegi pe Nicoliţă, cel care a fost amendat de Levy pentru că nu s-a trezit la timp în cantonament şi a coborât în faţa hotelului când colegii săi erau deja în autocar. Dacă oamenii care dorm mult ar fi pedepsiţi, n-ar exista nici Facebook, nici jumătate din simfoniile lumii, nici recordurile atletice şi ne-ar rămâne de citit doar cartea de telefoane.

Zilnic picăm „Bacul”

de Adrian Georgescu 

Fiecare sesiune de bacalaureat e urmată de şuvoiul „perlelor” şi, timp de câteva zile, se râde sănătos şi superior pe baza acestora, ca formă de distracţie în faţa unui diagnostic sever. Anul acesta, la limba română a fost următoarea temă: „Scrie un text de tip argumentativ de 15-30 rânduri despre cunoaşterea de sine, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Nichita Stănescu: „A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă”. Nu „perlele” rezultate sunt importante aici, ci însăşi tema. Ce oglindă să aibă aceşti tineri, când pentru mulţi singura formă de reflectare este televizorul, unde apar zilnic premianţii mizeriei şi ai nimicului, adevăraţii educatori ai naţiunii?

Vă dau un mic exemplu, nici pe departe cel mai important, de pervertire a sensului, de la care încep marile mutaţii: urmăriţi de câte ori apare cuvântul „umilit” în presa noastră sportivă. „Şut din afara careului. Echipa lui Dayro, umilită”, „Un handbalist l-a umilit pe portarul advers”, „Ronaldinho a fost umilit de un anonim. Vezi cum!”. Iată cum realizarea sportivă este vulgarizată, întoarsă pe dos şi batjocorită! Nu dau exemplul spre a obţine un temei pentru articol, ci pentru că educaţia şi sportul au fost falimentate la fel. Au fost considerate lipsite de importanţă, nu s-a investit deloc în viitorul lor, deci al nostru, au fost sărăcite, în primul rând financiar, dar şi prin reducerea la neimportant, vezi „analiştii de orice” şi „oamenii de fotbal”. Nu întâmplător, după ce au ajuns reprezentate în spaţiul public prin mutanţi, educaţia şi fotbalul eşuează constant la fiecare examen […]