„Era o femeie plină de sânge şi cu beregata tăiată”
De v-aş relata eu această istorie cu adevărat şocantă, i-aş denatura mesajul. Am să-l las pe Victor să vorbeasă, dar numai după ce voi preciza că ineditul curaj de care a dat dovadă moldoveanul e subiect de film. Şi că el venise în Spania la finele lui 2003, unde i se afla soţia, după ce a stat singur, timp de mai mulţi ani, cu doi copii. L-a convins să facă respectivul pas salariul mizer de 1000 de lei, pe care-l avea la spitalul din Cruglic. Trei ani a încercat să plece din Moldova, fără să reuşească. Mai întâi a apelat la o firmă care nu putea să-i facă viză, pe urmă la alta, unde a plătit unui tip 800 de euro, după care acesta a dispărut. În cele din urmă, l-a invitat nevastă-sa. La Madrid, pentru început, avea grijă de Don Huan şi, în dimineaţa aceea a urcat în vagonul al doilea al trenului, după cum v-am spus, unde unii pasageri citeau ziare, alţii dormeau, iar alţii aşteptau ca trenul s-o ia din loc. Dar n-a fost să fie aşa…
Povesteşte Victor: „Numai s-au închis uşile trenului şi deodată: „Ba-bah!”. Vagonul a săltat în sus. S-au stins luminile şi credeam că s-a produs un scurtcircuit. S-a lăsat o tăcere mormântală, toţi parcă au murit, până când cineva a strigat: „Atentat!”. S-au deschis uşile şi toţi au năvălit afară, căzând şi răcnind. Era ceva groaznic! Când am ieşit şi eu, am văzut că primul vagon era acoperit de fum. Nu puteam să mă ridic pe scări, că acolo, Doamne fereşte, oamenii se călcau în picioare de vii. Dacă a fost o explozie, mi-am zis, trebuie să fie şi altele. M-am gândit că cel mai bine e să mă ascund. M-am culcat sub scări, mi-am astupat urechile şi mi-am pus giaca pe cap. Şi chiar atunci aud din nou: „Ba-bah!”. Sunetul de sticlă spartă mă înnebunea – explodase vagonul al cincilea. N-au trecut nici zece secunde şi iarăşi: „Ba-bah!”. Era vagonul meu preferat, al treilea. Mă gândeam dacă-s viu sau mort. Am ridicat un picior, o mână, capul – se mişcau. Am vrut să mă ridic, dar fumul mă sufoca. M-am târât pe brânci şi, fiind lumină la capătul tunelului, am văzut sânge şi morţi. Am simţit sub palmă ceva cald. Era o femeie plină de sânge şi cu beregata tăiată. Moartă. Alături alta, evident vie, striga ca din gură de şarpe. Am tras-o spre mine: „Nu ţipa, fugi spre lumină – acolo e afară!”. Mă deplasam aşa, turmentat, până când am dat de un bărbat din securitatea metroului. Zăcea în sânge, cu glezna tăiată pe jumătate. Mi-am scos cămaşa de schimb din geantă şi i-am legat piciorul, ca să-i opresc hemoragia. Era şi o femeie în aceeaşi situaţie. Am dezbrăcat-o şi am legat-o cu haina ei. Pe un bărbat rămas fără mâna l-am legat cu şireturile. Pe urmă am intrat în vagonul cu numărul trei”.
Ceasul de aur s-a oprit la ora 7.24
Fiind ataşat oarecum de acest vagon, Victor îşi aminteşte coşmarul de aici în detalii: „Chiar în uşă am văzut spânzurând afară o mână cu un ceas de aur. Explozia se produsese la ora 7.22, dar ceasul acela se oprise la 7.24. Era o fetiţă de vreo 18 ani, pe care am găsit-o moartă. Alături de ea alta striga asurzitor. Am forţat-o să iasă: „Fugi încolo!” şi a dispărut. Mă temeam să nu mai fie vreo explozie. Am auzit în vagon o voce de bărbat: „Ajută-mă…”. Stătea aşezat, cu speteaza unui scaun în burtă. Am tras numai puţin de spetează şi a căzut mort. Picioarele i se tăvăleau pe jos secerate şi numai speteaza îi păstra circulaţia sângelui spre inimă…”.
În sfârşit, au apărut şi cei din securitatea metroului. Unul a sărit la Victor: „Fugi! Ce cauţi aici?”. „Sunt medic! Medic!”, le-a răspuns el. Moldoveanul le-a indicat pe cine să scoată afară şi pe cine să lase nemişcat. „Cei care aveau coloana vertebrală fracturată nu puteau fi scoşi decât cu targa. Când i-am chemat să intrăm în vagoane şi am vrut să scoatem afară o fetiţă plină de sânge, unul dintre ei a leşinat. Apoi îşi revenise, se mai lovise de câteva ori cu capul de uşa vagonului, după care o rupse de fugă de-i scăpărau tălpile. Am mai găsit în vagon o fetiţă cu un picior rupt completamente. Am strâns iute bucata rămasă şi am strigat: „Daţi-mi nişte şireturi!”. Atunci ea a deschis ochii şi m-a apucat tare de gât, urlând mistuită de groază şi durere: „De ce mi-ai luat piciorul? Pentru ce-ţi trebuie? E piciorul meu! Dă-mi-l înapoi!”. A leşinat şi ea. I-am legat rămăşiţele piciorului cu şireturi. Pe la ora 9.45, am auzit: „Fugiţi afară! Încă o bombă!”. Le-am explicat poliţiştilor că nu putem lăsa oamenii aşa, dar ei mi-au reproşat că viaţa noastră contează mai mult. La ieşire, mi-am sunat nevasta şi am întrebat-o cum să ajung la Don Huan cu autobuzul. Ea mi-a spus că la Atocha a fost o explozie. I-am zis că ştiu…”, îşi aminteşte Victor Muntean.
„N-am făcut nimic deosebit”
În autobuz, toată lumea plângea şi se ferea de el şi Victor s-a întrebat: „Ce-i cu ei, mama câinelui?”. Coborând, s-a privit în fereastra autobuzului – faţa îi era murdară de sânge şi cenuşă. Şi hainele îi erau la fel. S-a spălat într-un havuz, iar când a ajuns la Don Huan tremura tot şi acesta l-a rugat să se ducă acasă şi să se odihnească. Bătrânul i-a propus apă, dar el a cerut vin. Fuma ţigară după ţigară. Peste câteva zile, ziarele spaniole apelau către supravieţuitorii atentatului, rugându-i să se înregistreze la o oarecare instituţie. S-a dus şi Victor, dar a ieşit imediat, după ce a fost luat în răspăr că, de nu e rănit, n-are sens să vină la ei. Peste încă o lună, l-a văzut într-un ziar pe omul din securitatea metroului, căruia îi legase piciorul cu cămaşa sa. Se numea Jose Rodriges şi declara că vrea să-şi găsească neapărat salvatorul, omul care i-a legat piciorul în ziua atentatului. Apoi l-a văzut pe Jose la televizor, unde, cu lacrimi în ochi, acesta îşi exprima regretul că nu-l poate găsi pe salvator. Îndemnat de soţie-sa, a sunat la numărul afişat pe ecran şi a fost invitat la spitalul unde se afla Jose. Când moldoveanul a deschis uşa salonului, în prezenţa unei echipe de jurnalişti, Rodriges a exclamat: „Ăsta e!”. De atunci, familia lui Victor şi cea a lui Jose se vizitează reciproc. Lui Victor i s-a propus să lucreze în compania de securitate la care era angajat spaniolul. A fost o salvare pentru omul nostru, care rămăsese şomer.
Între timp şi-a adus şi copiii în Spania. A lucrat mecanic la o întreprindere, reuşind să-şi omologheze şi studiile medicale. Fiind autorizat să lucreze aici, televiziunile spaniole anunţau că Victor Muntean, salvatorul din 11 martie 2004, deja poate fi medic în ţara lor. Astăzi, el munceşte la o companie de asigurări şi la Salvare. Se bucură când, printre pacienţii săi, descoperă moldoveni. „Dacă văd că-s de-ai noştri, vorbesc în română. Ei se bucură nespus de mult şi apoi devenim prieteni”, afirmă Victor.
Deşi are toată familia integrată în Spania, el crede că măcar la bătrâneţe se va întoarce acasă. Pentru că aici „viaţa e foarte plictisitoare şi spaniolii nu ştiu ce înseamnă prietenia”. El speră că până atunci RM va avea o democraţie reală, în care „guvernanţii nu se vor uita doar sub nasul lor, aşa cum au făcut comuniştii”. „Nu zic, şi aici se îmbogăţesc cei mari, dar se gândesc şi la popor. Pe mine nu mă interesează culoarea politică, ci responsabilitatea şi profesionalismul. Dar la comunişti responsabilitatea e zero, dar profesionalismul – nici atâta”, consideră medicul-erou. Şi asta chiar dacă el spune că nu-i place să i se spună „erou”, pentru că nu a făcut nimic deosebit şi că eroi sunt numai cei care reuşesc să supravieţuiască şi să-şi refacă viaţa.
Din Madrid
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
