De ce nu ne mai strigăm pe nume?

Și s-a produs această descoperire după ce am citit povestea lui Ion Creangă „Dănilă Prepeleac”. Acesta, trecând printr-o lungă suită de aventuri, consacrându-l drept un prost irecuperabil, până la urmă, câștigă duelul cu dracii, îl păcălește pe Scaraoțchi și se întoarce acasă la copii, călare pe un drac și cu un burduf plin cu bani. Aici există un detaliu, de o rară profunzime psihologică: „Copiii și nevasta lui, când au văzut un bivol zburând pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimântați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscând glasul lui, s-au oprit”. Scena era nu din cele obișnuite, era firesc să le înghețe sângele în vene, copiii însă, auzindu-se strigați pe nume, s-au oprit. Acest „prost” de Dănilă, după ce l-a învins pe Scaraoțchi la hâtrie, întorcându-se la casa sa cu un burduf cu bani, a înțeles importanța acestui mod de comunicare – că îi poate opri și calma pe copiii săi doar strigându-i pe nume. Strigatul pe nume, așadar, este o condiție fundamentală a contactului între oameni. 

…Nu am vrut azi să scriu despre politică, dar iată că nu se poate. În contextul celor spuse mai sus, nu pot să nu mă refer la un fenomen urât care se produce în sânul elitelor conducătoare. E vorba de felul cum comunică între ei cei care ar trebui să servească drept model pentru societate – politicienii, jurnaliștii și analiștii politici, cei care ocupă ecranele televizoarelor seară de seară. Astăzi, cei pe care i-am ales să ne conducă nu se mai strigă pe nume, ci pe porecle: „păpușarul”, „contrabandistul”, „clovnul”, „criminalul”, „banditul” ș.a.m.d. În comunicarea cotidiană, politicienii fac uz de argouri, jargoane, ca interlopii. E antologică în acest context celebra expresie „trei kile de iepuri”, folosită în dialogul dintre șeful Fiscului, Vicol și Bănăruc de la Cancelaria de Stat.

În ultimul timp, în liderul PL, Mihai Ghimpu, se bate cu înverșunare, ca într-un sac de box. Atacurile vin din tabăra ex-premierului V. Filat și, deși stilistica acestora e diferită, se bate în același punct. Că Ghimpu nu a fost agreat de politicienii și presa de stânga, nu e o noutate. O noutate mi se pare faptul că azi în Ghimpu bat cu o ură îndoită jurnaliștii și analiștii care mai ieri se considerau (și poate se mai consideră și azi) de dreapta și proromâni și pe care valurile vieții i-au „naufragiat” în tabăra lui Filat. Dar nu asta e problema. Problema e că și aceștia au trecut la un limbaj violent, plin de invective și etichetări gen „catastrofă politică”, „logoreic”, „paranoic” ș.a.

E o curată nebunie. Nu mai avem nume. Dacă nu mai avem nume, înseamnă că nu mai suntem oameni, suntem niște umbre, niște stafii care avem porecle. În acești trei ani și ceva de guvernare liberal-democrată, nu am devenit mai bogați, nivelul de trai al omului simplu nu a crescut. Nu asta însă mi se pare cel mai periculos lucru. Cel mai periculos lucru care s-a întâmplat în acești ani e că oamenii au devenit mai răi, societatea – mai învrăjbită. Noi nu ne mai spunem pe nume unul altuia. Politicul a influențat într-o măsură decisivă acest proces: trei ani și ceva, politicienii ne-au prezentat seară de seară modele de iresponsabilitate, violență, cinism, minciună. Din abordările politicienilor și analiștilor politici a dispărut prezumția nevinovăției. Invocând drept justificare imunitatea parlamentară, politicienii își permit etichetări și acuzații care în mod normal trebuie să devină subiecte de dosare penale. Am ajuns la situația când totul se poate, când nu mai există frâne morale și juridice în proliferarea violenței verbale, calomniei, urii, disprețului. Într-un cuvânt, am ajuns să nu mai avem nume, să nu ne mai strigăm pe nume.

…Când va veni și la moldoveni un Dănilă „prost”, să ne strige pe nume, ca să ne oprim din acest măcel politic, să ne calmăm și să ne trăim și noi viața ca el, care s-a desfătat până la adânci bătrâneți, înconjurat de copii și nepoți fericiți?