În editorialul său de marţi, colegul Nicolae Negru îl „desfiinţează” pe Mihai Ghimpu. Parcă încercând cumva să „îndulcească” lucrurile, P. Bogatu în editorialul său de ieri de la „Vocea Basarabiei” îl defineşte pe Mihai Ghimpu drept un romantic incurabil, comparându-l cu Don Quijote, cavalerul tristei figuri. Nici eu, în anumite momente, nu am rezistat să nu-l… înghimp pe Ghimpu. Recunosc şi acum, urmărindu-l în diverse situaţii, uneori mâna mi se duce brusc spre… pix, fiindcă nu am pistolet. Dar mă reţin, şi prietenii mei ştiu de ce.
Ştiu, mulţi îl detestă pe Ghimpu, ironizează când e vorba de nivelul său de cultură generală sau de gradul lui de pregătire ca jurist. N-am spus-o până acum, dar am fost convins că, după constituirea Alianţei, când PL i-a revenit funcţia de preşedinte al parlamentului, Mihai Ghimpu îl va propune la funcţia respectivă pe, să zicem, Ion Hadârcă, omul care, sunt convins, ar fi fost cu mult mai potrivit la funcţia dată decât Mihai Ghimpu. Nu s-a întâmplat însă acest lucru şi faptul m-a pus pe gânduri. Mihai Ghimpu devine dublu preşedinte şi am ajuns acolo unde am ajuns. În acest aspect, nu pot să nu fiu de acord cu Nicolae Negru.
Şi totuşi, mai aproape de (nu de adevăr, căci cine ştie adevărul?!) felul cum simt eu lucrurile e poziţia exprimată de Petru Bogatu: Mihai Ghimpu e mai degrabă un romantic decât un om obsedat de setea de putere. (Nu zic că nu i-ar plăcea puterea, îi place, se pare că i-a dat de gust…) Înclin să cred că Mihai Ghimpu face parte din categoria oamenilor care sunt numiţi „nebuni frumoşi”. Aceştia nu fac averi, ei trăiesc cu idealuri, sunt habotnici, incomozi prin intoleranţa, consecvenţa şi fanatismul lor, spre deosebire de „pragmatici”, care sunt oameni… „flexibili”, „toleranţi”, caută şi găsesc… „consensul”. Să fim atenţi însă la un lucru: lumea e mişcată înainte de „nebunii frumoşi”, „nebunii frumoşi” fac istoria, aceştia acceptă să fie arşi pe rug în numele convingerilor şi idealurilor. „Pragmaticii” nu ajung pe rug, ei „negociază” cu călăii până ajung la un „consens” – în locul lor, pe rug sunt urcaţi alţii, de regulă, „nebunii frumoşi”.
… Ideea aprobării prin referendum a Constituţiei – că de aici a pornit gâlceava – a devenit o obsesie pentru Mihai Ghimpu. Nu exclud că meritul pentru această obsesie aparţine unor apropiaţi şi consilieri ai săi, care, presupun, nu sunt chiar cei mai cărturari din toată Moldova şi cei mai bine intenţionaţi. Admit chiar că unii dintre aceştia, fiind mai… pragmatici, se pot folosi de „nebunul frumos” Mihai Ghimpu în scopurile lor personale. Dacă cei care se pronunţă împotriva referendumului nu sunt o autoritate pentru Mihai Ghimpu, îl sfătuiesc să mediteze asupra unei opinii a lui Mihai Eminescu despre acest subiect. Iată ce scria Eminescu în TIMPUL din 2 august 1880: „Nu sunt, bineînţeles, contra sufrajului universal, dar numai acolo unde se potriveşte, adică unde alegătorul are deplină şi exactă cunoştinţă despre interesul public în cestiune. Înţelegem că o comună rurală să-şi voteze cu sufrajul universal un drum ce-i trebuie sau să-şi aşeze o dare comunală – lucru pe care-l pricepe oricine dintre oameni … Dar interese mari pe cari abia cea mai ageră minte le poate cântări, să se decidă prin mulţimea voturilor lui Stan şi Bran? Nicicând. Cred într-adevăr confraţii noştri că Ştefan Vodă chema ţăranii republicei din Vrancea ca să se consulte cu ei despre război sau pace, despre tratatele de comerţ sau altele? Noi înţelegem că în cizmărie să fie consultaţi cizmarii, în interese comunale membrii comunei. Dar este şi politica generală a unei ţări un lucru atât de uşor încât s-o poată judeca orişicine, după cum îl taie capul?”. (Am respectat ortografia originalului.)
Ce ai de zis, domnule Ghimpu? Are Eminescu dreptate sau nu? (Nu zic „Eminescu să ne judece”…). Dar dumneavoastră, stimaţi jurişti constituţionalişti? Cred că opinia lui Eminescu e utilă şi pentru acei cititori care afirmă că a nu chema poporul la referendum înseamnă a-l considera prost.
