…Îmi spune că, la numai 19 ani, a fost în prizonierat la nemţi. Îşi trece palmele peste ochi, vrând parcă să-şi pipăie amintirile: „Venisem la o mină aflată în apropiere de Moscova şi lucram din greu. Începuse războiul şi frontul se apropia de capitala Rusiei. Mai târziu, chiar ne-a prins războiul acolo… Împreună cu alţi cincisprezece ruşi, printre care şi militari, am fost luaţi în prizonierat. Eu aveam haine civile şi, cu un alt muncitor, am reuşit să fugim din coloană, după o jumătate de oră de mers. Ne-am întors la mină, dar nu am mai găsit pe nimeni. Şi nici mâncare nu mai era. Ne-am ascuns, furam cartofi de pe câmpuri şi aşa am trăit două săptămâni, după care m-am pornit de unul singur spre casă, spre Basarabia.
De acolo, de lângă Moscova, am mers pe jos trei luni de zile până la Nistru. Ca să ajung în Hârtopul Mare din raionul Criuleni a trebuit să parcurg câte 25-30 de kilometri pe zi. Zilele mi se păreau prea scurte, zăpada era pe alocuri în troiene de peste un metru. Dar mă grăbeam, vroiam tare să ajung acasă. Seara, de fiecare dată, întrebam stăpânii caselor care mă adăposteau peste noapte direcţia în care trebuia să pornesc odată cu revărsatul zorilor…”.
După ce a parcurs aproape o jumătate de drum, Andrei Baran a fost prins iarăşi de nemţi, care l-au ţinut trei zile într-un lagăr, fără apă şi fără hrană. De data aceasta însă n-a trebuit să fugă, pentru că, spre deosebire de ceilalţi „trei partizani” cu care a fost luat în prizonierat şi care au fost împuşcaţi, el era basarabean. „Nemţii mi-au permis să mă întorc în Basarabia, unde urma să fiu înrolat în Armata Română, ca să lupt împotriva sovieticilor. Un general neamţ mi-a dat un fel de confirmare, document, în limba germană, ca să nu fiu arestat pe drum şi de alte garnizoane nemţeşti”, ne mărturiseşte bătrânul.
Nu mai ţine minte data exactă când a ajuns în satul său natal, dar îşi aminteşte că era prima zi din Postul Mare. După ce a stat câteva zile acasă, a fost înrolat în Armata Română. Îmi arată cu mândrie o medalie ce i-a fost înmânată pentru anii de foc – „Al Doilea Război Mondial”. „Pentru ce?”, îl întreb. „Pentru slujbă în armata lui Antonescu”, îmi răspunde.
Toată viaţa s-a temut să nu fie arestat şi deportat, ca alţi români basarabeni. Lucrul acesta nu s-a întâmplat şi el îl explică acum foarte simplu: „N-am avut nici studii, nici avere, iar sovieticii îi arestau şi îi deportau cu precădere pe „chiaburi” şi pe intelectualii care puteau să submineze ideologia noului regim”, îmi explică norocul său moş Andrei.
Când s-a terminat războiul, ostaşii nu au revenit la vatră imediat şi satele duceau lipsă de bărbaţi. Era şi o mare sărăcie. Andrei Baran s-a angajat la lucru în calitate de tractorist. După opt ani de muncă la ţară, el a venit la Chişinău, unde degrabă avea să facă patru luni de puşcărie, pentru că, aflându-se odată într-un troleibuz, s-a adresat unei doamne în limba română. S-a dovedit a fi o rusoaică şi, pentru că a „jignit-o”, a fost judecat. După patru luni de detenţie, a plecat iarăşi la Moscova, unde s-a angajat în construcţii.
Opreşte pentru o clipă firul amintirilor şi îmi face un semn cu degetul: „Am stat închis patru luni de zile pentru că am vorbit în limba română. Acum, ruşii care trăiesc în R. Moldova nu fac nicio zi de puşcărie pentru că nu vorbesc limba statului în care trăiesc. Eu, în ţara mea, am fost pedepsit pentru că am vorbit în limba mea maternă. Îi dureros când vezi că ruşii îşi fac de cap aşa cum vor… Eu îmi amintesc bine cum satele noastre plângeau atunci când familii întregi erau scoase din case cu arma şi duse în Siberia. Atunci puteai fi împuşcat pentru un singur cuvânt care te dădea de gol”.
Mulţi dinte acei care îl cunosc pe Andrei Baran afirmă că el este un patriot. L-am întrebat ce înseamnă să fii patriot, la care mi-a răspuns: „Înseamnă a fi cu sufletul mângîiat de frumuseţea locurilor natale, de limba maternă, de Tricolor…”. Mi-a spus acestea, după care a început să-mi vorbească cu dragoste despre mari scriitori români. L-a cunoscut personal pe poetul Grigore Vieru. „În 1986, eram la Vadul lui Vodă. Acolo ne-am întâlnit şi am avut ocazia să discutăm mai mult. Mi-a dăruit o carte de versuri, cu autograf. O păstrez ca pe ceva foarte scump…”.
Acesta e omul care a parcurs drumul de la Moscova până la Nistru pe jos…
Olesea Osoianu,
stagiară la TIMPUL
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
