…Îmi povestea recent un cunoscut că a avut ocazia să treacă vara asta de mai multe ori prin Paris. Moldovenii noştri, îmi zicea el, sunt o prezenţă vie acolo, îi cunoşti de departe – umblă cu cămeşile („în dungi”) legate la buric, ronţăie seminţe de floarea-soarelui şi vorbesc tare în limba lor moldovenească, de acasă, plină cu sudalme ruseşti…
…Ceva similar, cică, poate fi văzut în Italia, Spania… Nu ştiu, n-am fost la Paris, n-am fost nici la Roma, nu i-am văzut… În schimb, îi văd pe aceşti moldoveni în oraşul meu natal. Îi văd în parcuri, pe alei, la măsuţele de tinichea din faţa blocurilor, bând bere, râzând zgomotos, vorbind urât româneşte şi înjurând ruseşte. Din păcate, fenomenul există: omul prost-crescut, mârlanul adică, nu mai este o raritate, iar mârlănia începe a fi cartea de vizită a capitalei noastre. Într-un recent interviu, maestrul Tudor Gheorghe vorbea despre acest (acelaşi!) fenomen, dar referindu-se la Bucureşti: „Pe un bucureştean de acum 40, 50 de ani îl calcă un domn pe bombeu, în tramvai, şi ăsta se uită şi spune: „Dacă-mi bagi o fisă în gură îţi spun câte kile ai!" Înţelegi? Nu zice: „Bă, fiţi-ar mă-ta…! Bă, boule! Uită-te pe unde calci, în mă-ta!" Vezi, asta e diferenţa! Acum, pentru chestia asta te înjură şi te scuipă”.
Noi suntem şi mai „evoluaţi”, pentru asemenea observaţii, la noi îţi pot „da chiar la bot”, or, dacă e ceva mai grav, te pot împuşca, la terasă. Tudor Gheorghe explică astfel originile acestui fenomen: „Lipsa de credinţă, lipsa de educaţie, faptul că s-au populat artificial oraşele, că s-au industrializat. S-a construit enorm de mult, s-a adus forţă de muncă de la ţară. Şi pe ţăran, când l-ai rupt de glia lui şi l-ai băgat în mahala, a luat ce e mai rău. Şi a devenit mârlan. Nu mai este orăşeanul care ştia că nu trebuie să scuipe pe jos, că nu trebuie să arunce seminţe pe jos. Nu mai este nici ţăranul plin de respect, din sat, căruia îi era ruşine să facă astfel de lucruri pentru că se uitau vecinii la el. Aşa a înflorit în români, dintr-odată, mârlănia. Şi a înflorit mârlănia până în sferele înalte ale politicului. Ăsta e rezultatul mârlăniei din sferele politice – lipsa totală de educaţie primară”.
Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul – foarte important, de altfel – că mârlănia moldovenească mai conţine un ingredient, cel „interetnic”: mârlanul moldovean, în momentele de înaltă tensiune sufletească, înjură ruseşte. La Chişinău intră în scenă o nouă generaţie de descendenţi din ţărani moldoveni, rupţi de vatră. Astfel, nepoţii celor care au lăsat satul şi s-au stabilit la oraş, au accentul şi lexicul regional al buneilor din Puţuntei şi înjură ruseşte, ca la Tambov. Buneii (şi părinţii) care au mai trecut prin nişte facultăţi s-au mai cioplit, şi-au mai refăcut vocabularul, restul, însă, cei care „s-au aranjat la „stroikă”, au rămas cu cele şapte clase de la ţară. Practic, nu s-au orăşenizat, au rămas ţărani (ţărani rusificaţi) grăiesc ca la mama acasă, deşi locuiesc de o viaţă la oraş, nu au intrat în contact cu civilizaţia urbană. Nu descopăr nimic nou şi nici nu exagerez…
Fenomenul însă e cu mult mai complicat, el poate fi explicat dacă coborâm în istoria ultimilor două sute de ani ai Chişinăului. Adevărul e că Chişinăul de la 1812 încoace s-a constituit şi s-a afirmat ca un oraş rusesc. Dacă satele au rezistat şi au conservat limba română şi tradiţiile, Chişinăul a avut parte de o civilizaţie urbană românească doar o scurtă perioadă de timp – e vorba de perioada interbelică. Până la şi după această perioadă, Chişinăul a fost dominat şi, din păcate, continuă să fie dominat de „civilizaţia urbană” rusească.
Fenomenul, repet, e cu mult mai complex şi rentează eforturile Academiei de a-l investiga ştiinţific. În ultimele decenii, la Chişinău a apărut şi o pătură de intelectuali naţionali, dar este încă fragilă. Şi mai e ceva: tot în ultimele decenii au apărut la Chişinău şi „noii moldoveni”, care nu scuipă, nu înjură, au afaceri, maşini luxoase, dar sunt deja „globalizaţi”, cosmopolitizaţi, de regulă, sunt rusificaţi şi cumplit de chiriţoizati… Cu mulţi ani în urmă, într-un interviu, Ion Druţă spunea că visează să scrie un roman despre moldovenii de la ţară deveniţi orăşeni… Aştept acest roman, precum aştept şi nişte studii ştiinţifice serioase la acest subiect. E nevoie de aşa ceva. Asta e viaţa, istoria noastră, iar noi trecem pe lângă ea. Păcat că această problemă nu figurează pe agenda presei noastre, a scriitorilor, sociologilor.
Că la Chişinău mârlănismul e o realitate nici nu se discută. Numai că „orăşeni” de-alde Oleg Krasnov trebuie să recunoască uriaşa lor… contribuţie la apariţia şi menţinerea acestui fenomen şi să ne explice de ce mârlanii moldoveni din Chişinău înjură ruseşte, dar nu ştiu un vers din Lermontov sau Tiutcev. Au nu cumva cei care ne-au adus „cultura urbană” rusească nici nu auziseră de aceştia?
