Gunter Grass face din primul său volum de memorii, Decojind ceapa (Polirom, 2012), un bildungsroman și ne permite să trăim copilăria lui, adolescența, viața artistului – ca spre final să apară mai întâi poetul, apoi prozatorul. Fiecare parte din viața lui e o poveste în sine, cu personaje vii, ce ți se întipăresc în suflet, cum e cazul maestrului bucătar basarabean invocat în perioada sa de prizonierat din lagărul de la Bad Aibling. E destul să îți imaginezi citind paginile sale un curs de gătit în lagăr, unde întregul curs se baza pe talentul evocator al bucătarului (care ar putea fi chiar din Banat, spune autorul) și pe imaginația unor prizonieri morți de foame.
Artiștii evocați oferă de asemenea loc de studiu, de la Pankok la Klee. O paletă largă, impresionată, de referințe și trimiteri, din arta plastică în literatură, prin cărțile pe care le-a citit în tinerețe sau prin prietenia, de observat pentru cititorul român, cu poetul Paul Celan. Apoi femeile pe care le-a iubit mai mult sau mai puțin, dansul, muzica, apariția în carne și oase a lui Luis Armstrong ori a Papei Benedict, pe care îl numește posibil tovarăș de prizonierat, tânărul credincios Joseph Ratzinger. Dar și amintiri haioase, personaje ce nu pot fi autentificate, cum e capra Genoveva, care – spune autorul – a devenit sinucigașă după despărțirea de el.
„Sinuciderea morală" despre care vorbea presa la apariția acestui volum era determinată de faptul că Grass recunoaște și povestește cum a ajuns să fie înrolat în Waffen-SS. În ce mă privește, prefer să nu judec în termenii de mai sus, o situație de viață, chiar dacă extrem de regretabilă, a unui adolescent care evident a avut parte înainte de acest episod doar de propagandă și mistificare. Cred că orice copil născut acolo, căruia adevărul i-a fost ascuns cu grijă, ar fi căzut în aceeași capcană. Nu întâmplător, când ajung prizonierii americanilor, tinerii soldați cred că fotografiile cu lagărele de concentrare sunt scorneli, propagandă americană, încercare de intimidare. Despre faptul că au trecut peste 50 de ani până când Gunter Grass a vorbit despre asta, la fel nu am de ce să judec. Câtă vreme nu a făcut victime de război, nu înțeleg de ce i se cerea această „mea culpa" în numele copilului ajuns pe front exact în momentul în care Germania pierdea un război monstruos, exact în momentul care îl transforma mai degrabă în vânat decât în vânător. Acele pagini de război mi s-au părut mai valoroase ca material istoric decât ca subiect de controversă.
Cert și supus discuțiilor mi se pare un singur aspect: calitatea monumentală a cărții. Tabloul viu, oferit cu aceeași fervoare ca în Toba de tinichea, al unuia dintre cele mai dificile decenii din istoria lumii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
