O a doua sintagmă la care mă voi referi a făcut carieră în literatura rusă, căci a apărut în urma unei „ciocniri” a doi dintre cei mai mari poeţi ai începutului de secol XX ai literaturii ruse. Legenda spune că, puţin înaintea revoluţiei bolşevice, la una din faimoasele seri poetice care se organizau în acea „epocă de argint”, Osip Mandelştam s-a ridicat şi l-a apostrofat pe cel care avea să devină poetul noilor vremuri şi care monopoliza seara: „Maiakovski! Eşti ca o orchestră românească!” (în realitate, el a spus că e mai rău decât o orchestră românească). Maiakovski, se ştie, era dintr-o cu totul altă tradiţie poetică decât Mandelştam, cel care făcea parte din gruparea akmeistă (alături de Gumiliov, Ahmatova etc.). Anna Bessmertnaia, redactorul-şef al revistei „Akme”, ne spune că „poezia akmeiştilor se bazează pe apelul la patru elemente: lumea interioară a omului, principiile corporale, terestrul şi sublimul. Luate la un loc, aceste elemente formează Universul, închizând timpul în cercul lor”. Maiakovski era duşmanul declarat al acestui gen de poezie, iar în urechile lui Mandelştam, Maiakovski suna mai rău „decât o orchestră românească”.
Nu mă interesează aici diferenţele dintre poeziile celor doi. Întrebarea mea este legată de sintagma lui Mandelştam. Ce a vrut să spună marele poet rus, ce înseamnă „să fii ca o orchestră românească”? Să nu uităm totuşi că evenimentul are loc la Sankt Petersburg, poate în cea mai importantă epocă culturală pe care au produs-o ruşii în secolul XX. În aceste zile mi-am pus în funcţiune toţi amicii mei ruşi – de la filologi la critici literari şi filosofi – să-mi spună ce e cu această „orchestră românească” din replica lui Mandelştam. Am încercat să înţeleg care este sensul acestei metafore. Mandelştam, un rus de origine evreiască, născut în Polonia şi educat în Germania şi Rusia, un intelectual care a fost foarte atent cu fiecare cuvânt rostit, ştia bine ce spune. Nu se referea la o „orchestră simfonică”, România nu avea cum să aibă un nume în domeniu la acea vreme. „Orchestra românească” face trimitere la muzica de „kabak” (crâşmă), ceea ce ei numesc „ţîganşcina” (un soi de ţiganiadă). De fapt, ce este specific acestui tip de manifestare? „Ţîganşcina”, sau „orchestra românească”, cum o percepe Mandelştam, înseamnă o manifestare euforică, haotică şi gălăgioasă, care umple spaţiul fără a mai lăsa loc nimănui, excesiv de emotivă, care, pe lângă muzică, face simultan o mulţime de lucruri (muzică, dans, mişcare, culoare etc.). E adevărat că, în tradiţia rusă, după cum aflăm de la formalistul rus Tînianov, există o direcţie poetică care se trage din odă, gen poetic oral: versurile se scriu nu pentru ochi sau sens neapărat, ci mai ales pentru voce. Sunt două tradiţii şi tipuri de poetică total diferite şi cu funcţii diferite. Maiakovski se înscrie în această linie odică. El este primul poet modern rus care transformă poezia în estradă, în show. Trecând dincolo de cazul Maiakovski, este un lucru cert că Osip Mandelştam, pe care nu-mi dau seama cât de bine l-a apreciat pe poetul revoluţiei de-a lungul anilor, vede în acest tip de performanţă culturală, care se manifestă „ca o orchestră românească”, ceva ce îţi fură urechea şi imaginea cu ambalajul său şi face „mult zgomot pentru nimic”, fără a mai lăsa loc şi altor manifestări. Eşti ca o orchestră românească.
Nu sunt expresii dure, nici măcar foarte răutăcioase, însă spun foarte multe lucruri despre noi.
