Despre mizeria din sportul moldovenesc

Până a ajunge să scriu despre sportul moldovenesc din perioada sovietică, s-a întâmplat un eveniment faţă de care nu puteam să rămân indiferent şi care m-a obligat să sar direct în actualitate. Săptămâna trecută a fost ales preşedintele Comitetului Naţional Olimpic (CNO), în lupta pentru care au fost angrenaţi doi candidaţi cu merite incontestabile în lumea sportului naţional şi internaţional, Nicolae Juravschi şi Tudor Casapu. Am urmărit cu interes ce s-a întâmplat, dar la un moment dat mi s-a făcut deopotrivă greaţă şi ruşine. Mai ales după dezbaterea pe care am văzut-o la Publika cu N. Juravschi, în ajunul alegerilor. În zilele care au urmat după alegerea lui N. Juravschi la preşedinţia CNO, am fost prins într-o dilemă, mai exact între două porniri. Una de a fi sportiv şi, prin urmare, de a fi solidar cu ceilalţi în a trece cu vederea ce s-a întâmplat, că până la urmă e familia mea, iar din familie lucrurile rele nu se scot. A doua, cea de intelectual, care mă obliga să vorbesc, pentru că dacă nu vorbesc, lucrurile vor continua să meargă mai departe aşa, iar eu nu voi mai avea vreodată dreptul moral de a vorbi despre sportul moldovenesc, pentru că în acest moment am tăcut. Ceea ce m-a determinat definitiv să scriu au fost multiplele reacţii şi sesizări de care am avut parte în ajunul şi după alegeri din partea sportivilor, antrenorilor, ziariştilor sportivi, mai multor oameni importanţi din sport şi din afară lui, care au fost vădit indignaţi şi îngrijoraţi de ce se întâmplă la noi în sport.

Faţă de ambii candidaţi am avut şi am o admiraţie deosebită, pentru că ştiu ce înseamnă să fii băiat de la ţară, care doar cu talent şi voinţă să ajungă prin halteră şi vâslă să cucerească întâi campionatul sovietic, iar după aceea culmile olimpice. Am însă mari rezerve faţă de felul cum au ajuns să se impună în managementul sportului moldovenesc. Ambii au două mari probleme din acest punct de vedere.

Tudor Casapu conduce federaţia de haltere, care prin efort şi management eficient a reuşit să redimensioneze performanţa acestui sport în R. Moldova, iar faptul că am avut două medalii la JO de la Londra în această probă este relevant din acest punct de vedere. Ce nu pot însă să accept în acest caz este faptul că federaţia a fost implicată constant în cele mai răsunătoare scandaluri de dopaj, începând cu T. Casapu propriu-zis şi terminând cu fraţii Bratan şi alţii. Cel mai scandalos a fost cazul lui Lazăr, care, fiind descalificat pe viaţă pentru dopaj, a reapărut după o perioadă, ca Igor Bour, pentru a concura mai departe pentru R. Moldova. Pentru acest lucru poartă responsabilitate, însă, toţi oamenii cu decizie din sportul moldovenesc, inclusiv MET şi CNO, nu doar Tudor Casapu. A doua mare problemă a lui T. Casapu în aceste alegeri pentru preşedinţie a fost faptul că l-a avut în spate pe „marele combinator” din sportul moldovenesc – Veaceslav Manolachi – tot el, rectorul Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, cel care a transformat o instituţie ce trebuie să fie portdrapelul sportului moldovenesc într-o paiaţă, ce există doar cu numele, pentru că cei mai buni profesori au fost înlăturaţi, iar acest om se ocupă de producerea „doctorilor în sport” pe bandă rulantă (în loc de campioni), pentru că a avut şmecheria de a copia tezele de doctorat în sport din Rusia, pe care le vinde în R. Moldova. Despre V. Manolachi şi felul cum poate el „aranja” lucrurile se pot spune multe, au spus-o şi alţii, dar cu certitudine că cei care l-au ales pe N. Juravschi s-au gândit şi la faptul că e mai bine aşa, decât cu „marele combinator” la conducere.

Problemele lui N. Juravschi sunt însă şi mai grave, cred. Prima vine din faptul că felul cum a condus mişcarea olimpică din 2000 l-a transformat, dintr-un sportiv respectat şi admirat, într-un birocrat dispreţuit şi contestat, pentru care au primat mai mult interesele personale, decât cele olimpice, lucru care i-a fost reproşat în mod constant şi faţă de care n-a avut nicio reacţie. Asta a făcut ca performanţele obţinute în această perioadă (bronzul lui Gojan la Beijing 2008 şi cele două medalii la haltere de la Londra 2012) să fie rezultatul nu a unor strategii de dezvoltare implementate de CNO, ci a unor performanţe izolate, determinate de efortul lui Petru Caduc sau a şcolii de haltere moldoveneşti. În rest, dacă te uiţi în jur, totul e mort, inclusiv canotajul, proba la care N. Juravschi a strălucit cândva.

Dar şi mai grav este faptul că N. Juravschi a politizat mişcarea olimpică, a identificat olimpismul cu „peledemismul” şi în plus, de la un post public de televiziune, prosteşte o lume întreagă că nu are nicio tangenţă cu partidul lui Filat. Am rămas prosternat când am văzut în 2010 această „înverzire” a sportului moldovenesc, când el, împreună cu alţi oameni cunoscuţi din lumea sportului, s-au dus cu hurta în PLDM. N-au fost doar ei. Poate politizarea lor a fost mai puţin ruşinoasă decât cea a zecilor de intelectuali, inclusiv rectori de instituţii de învăţământ superior, care s-au aşezat ca oile în rând pentru a fi tunşi „peledemist”. Dar să aduci politicul în sport şi să invoci ţări şi oameni ca Lukaşenko din Belarus sau Aliev din Azerbaidjan pentru a spune că asta este bine, mi se pare de-a dreptul ridicol. Trebuia să-l mai invoce şi pe Ianukovici, care în criză de identitate s-a făcut şi el preşedinte de CNO în Ucraina, punându-l în umbră pe marele Bubka.

Ambele tabere s-au întrecut în a câştiga bunăvoinţa lui V. Filat pentru preşedinţie. Manolachi şi gaşca l-au făcut cu ceva timp înainte de alegeri preşedinte de onoare al federaţiei de judo, exact ca Putin în Rusia, faţă de care premierul nostru are o mare simpatie. Asta după ce la aceeaşi federaţie preşedinte a fost V. Plahotniuc, un alt „mare combinator” din politica moldovenească, dar asta e firesc, că mediocrităţile în general se atrag între ele. N. Juravschi i-a cântat osanale lui V. Filat pe la toate televiziunile, sugerând că sportul moldovenesc aproape că a început cu el şi cu el se va termina, fără a conştientiza că el însuşi este un simbol care trebuie să stea deasupra tuturor. Ca Filat vor mai fi zeci de miniştri, ca Juravschi, însă, nu ştiu când şi dacă vom mai avea vreodată.

Până la urmă, cel care a făcut-o lată a fost chiar premierul, care a venit personal la şedinţa de alegere pentru a-l susţine pe deputatul PLDM N. Juravschi la funcţia de preşedinte CNO. Şi aici m-am blocat, pentru că mi-am pierdut orice capacitate de a înţelege. Marea problemă a oamenilor care conduc în R. Moldova este faptul că ei ajung să se identifice cu instituţiile pe care le conduc, chiar dacă acestea sunt instituţii de stat sau apolitice, şi pe care le tratează ca afaceri personale sau de familie. Acest lucru începe de la preşedinţi de academii, trece pe la rectori de universităţi, preşedinţi de federaţii şi merge până la cea mai măruntă instituţie care poate fi condusă în această ţară. Aceşti oameni nu înţeleg că aflarea în aceste ipostaze nu este o chestie eternă din care să te hrăneşti toată viaţa, ci e o chestiune care presupune responsabilitate, muncă şi reproducere, inclusiv în funcţie. Aceşti oameni nu înţeleg că uneori ajungi să fii marcat de marasm şi senilitate, atunci când o perioadă îndelungată te identifici cu o instituţie care nu îţi aparţine, iar prin aceasta îi anulezi eficienţa.

Nu accept „peledemizarea” mişcării olimpice, aşa cum nu accept „liberalizarea” sportului moldovenesc, în general. Să înţeleg acum că alegerea „peledemistului” N. Juravschi la CNO sau aflarea „liberalului” I. Ciobanu în funcţia de ministru al Tineretului şi Sportului, dar care habar nu are de sport, se face din considerentul că este nevoie de „omul nostru”, prin care să spălăm nişte bani, atunci când ne gândim să construim un palat al sportului sau vreun stadion de fotbal?

Politicul n-are ce căuta în sport. Politicul trebuie să stea la uşa sportului şi să întrebe de ce are nevoie sportul, pentru a contribui în continuare la imaginea şi sănătatea ţării. Dar nu să dea năvală peste el (aşa cum o fac Filat, Plahotniuc sau Dodon) care a ajuns preşedinte de onoare al federaţiei de şah, pentru că sportul are un impact mediatic şi simbolic deosebit, iar aflarea în preajma sa te poate face cumva mai popular. Cei care conduc sportul moldovenesc, mai ales N. Juravschi şi cei din jurul lui, trebuie să înţeleagă acest lucru, să conştientizeze că aceste instituţii sunt făcute de sportivi şi pentru sportivi, iar implicarea politicului aici e o chestiune care ne afectează pe toţi în mod nefericit. Spun asta, pentru că N. Juravschi are la dispoziţie patru ani, în care poate redresa ceva, inclusiv imaginea lui şifonată. Pentru că după asta oricum va pleca, dar măcar să plece cu demnitatea care l-a consacrat ca sportiv.