Despre românii din nordul Bucovinei, Eminescu și schimbare

Planificam de mai multă vreme să revăd orașul care a contribuit, probabil, cel mai mult la formarea culturală a unuia dintre cei mai mari români, iar prilejul comemorării poetului a fost motivul de care aveam nevoie.

Spre deosebire de prima mea vizită, despre care am scris încă în 2008, de data aceasta am simțit câteva schimbări majore în mentalitatea și manifestările românilor de aici. Dar și a ucrainenilor. În primul rând, liderii comunității, sau, mai exact spus, liderii asociațiilor românilor din regiune, au început de ceva vreme să colaboreze pe inițiativele mari, de interes comun, transmițând mesajele de solidaritate și coeziune identitară, atât de importante pentru a se face auziți unde și de către cine trebuie. În al doilea rând, majoritatea covârșitoare a românilor susțin integrarea europeană a Ucrainei, având speranța ca drepturile lor etnice să fie respectate conform standardelor europene cunoscute și recunoscute. Dincolo de bunăstarea economică la care speră toți locuitorii Ucrainei, chestiunea respectării depline a drepturilor omului este al doilea mare avantaj la care se așteaptă etnicii non-ucraineni de aici.

Cei care sunt preocupați de subiectul comunităților românești din jurul granițelor știu că după marile mișcări de eliberare națională, liderii comunitari și-au văzut drumurile despărțite, chiar dacă direcția a fost mai mereu aceeași. Chestiunea aceasta este pe cât de firească atunci când vorbim despre simple ONG-uri, pe atât de ineficientă atunci când e vorba despre ONG-uri care reprezintă o comunitate etnică dintr-un stat gazdă. Tocmai de aceea, este important ca orgoliile și prejudecățile fiecăruia să cedeze în fața solidarității și a pragmatismului. Am observat de această dată că anume în această direcție s-au făcut pași recenți, mai ales după numirea în funcție a dnei consul general Eleonora Moldovan. Fără a-mi propune gesturi de laudatio, trebuie să remarc și eu, alături de majoritatea actorilor implicați în viața comunitară din Cernăuți, că starea lucrurilor s-a îmbunătățit odată cu schimbarea paradigmei în care se acționează acolo. Accentul se pune mai mult pe integrare (cu respectarea obligatorie a identității naționale a minoritarilor), pe profesionalizarea și diversificarea specializărilor liderilor comunitari, dar și pe un discurs din ce în ce mai aplicat și din ce în ce mai puțin militant.

Se simte schimbarea treptată a abordării fruste și închistate, conform căreia ucrainenii sunt dușmanii românilor, comunitatea fiind nevoită să-și ducă traiul într-un soi de închisoare, izolată de granițele trasate după 1940 de către criminalul Stalin. Astăzi, românii din regiune au alte scopuri decât militarea pentru refacerea României Mari, concentrându-și eforturile în direcția promovării drepturilor lor la educație și cultură, într-un nou context dezirabil european. Iar când majoritatea ucrainenilor își doresc această europenizare, demonstrând-o și plătind cu sânge în luptele de autoapărare cu tancurile rusești, lucrurile capătă și mai mult sens. Probabil că anume aici rezidă marea diferență, pentru că în 2008 încă nu era clară direcția geostrategică și axiologică a Ucrainei. Aspirațiile ucrainenilor converg, în sfârșit, cu cele ale românilor, care, după aderarea României la UE din 2007, s-au pomenit că se numără printre românii „non-europeni”. Este firesc, prin urmare, ca eforturile acestora să fie direcționate către îndeplinirea acestor aspirații legitime, legale și pragmatice. În fond, este mult mai ușor să lupți pentru integrarea europeană (nu neapărat și aderarea) unui stat la UE, decât pentru modificarea granițelor sale. Chiar dacă aceste granițe au fost trasate printr-un abuz flagrant la acea vreme.

Am cunoscut unii cernăuțeni care-și revendicau identitatea română într-un mod necondiționat și plin de mândrie; alții care purtau nume românești, își recunoșteau descendența inclusiv românească, dar care se considerau ucraineni în toată puterea cuvântului. Ambele categorii sunt perfect integrate în societate și își văd de viața lor, cu problemele lor curente și cu aspirațiile lor comune. Toată lumea își dorește o viață mai bună, fiind conștienți că antagonizarea pe criterii etnice nu-i va ajuta nici pe unii, nici pe ceilalți. Ucraina trece în aceste momente prin cea mai grea perioadă de la declararea independenței, lucru care se vede și din gradul incredibil de solidarizare împotriva unui dușman unic înfățișat în chipul lui Putin. Românii trebuie să profite de acest context, manifestându-și aspirațiile proeuropene și asumându-și apartenența civică la statul ucrainean. De cealaltă parte, Ucraina trebuie să-și asume aspirațiile europene odată cu tot șirul de fapte concrete și congruente cu aceste aspirații, asigurându-le tuturor românilor întregul set de condiții pentru afirmarea identității lor naționale, sub aspect cultural și educațional, în spiritul democrației și a respectului reciproc. Așa face România cu toate etniile minoritare din țară, inclusiv cu ucrainenii, aceasta fiind și proiecția care trebuie să domine viitorul apropiat și raporturile dintre românii nord-bucovineni și autoritățile din Ucraina. Ambele părți trebuie să învețe lecțiile trecutului pentru a nu mai repeta greșelile. Buna înțelegere poate să câștige teren. Trebuie doar să i se ofere o șansă.