Numele Gabriél s-a răspândit în Europa prin 2 surse: prin limba greacă, unde se pronunţa Gavriil şi Gavril, s-a impus în biserica răsăriteană, inclusiv în cea română; prin limba latină forma Gábriel s-a impus în biserica apuseană, în calendarul latino-catolic. Sub influenţa catolică forma Gabriel s-a răspândit în Ardeal şi în Moldova. De la Gabriel, în Ardeal, au apărut formele: Gábor, Gábăr, Gábru; în Moldova – Gabur, Gabură, cu metateza: Garbul, Gărbul, Gârbul. Toate acestea au devenit nume de familie.
În Recensământul Moldovei de la 1774, în ţin. Cernăuţi, satul Corovia de pe moşia mănăstirii Putna, sunt atestaţi: Toader sân Gabur, Tănasă sân Gabur şi Ifteni Gabur. În ţin. Orhei-Lăpuşna, satul Sărăteni, este atestat un Gheorghiţă Gabură. În documentele orheiene, la 1818, semnatarul este Manolache Gabur, funcţionar la Judecătoria Politicească a Basarabiei.
Numele Gabúrici s-a format de la Gabur, cu sufixul de origine slavă -ici, care imprimă derivatelor de la antroponime (prenume, nume) sensul „descendenţă”, în cazul de faţă „fiul lui Gabur”, ca şi în alte nume similare: Bobúlici < Bóbul, Comăníci < Cóman, Drăghíci < Dragu, Nicolíci < Nicolae, Nicoríci < Nicoáră, Slávici < Slavu, Rádici < Radu, Catriníci < Catrina, Macrínici < Macrina ş.a. Exemplele acestea denotă faptul că accentul este difuz, cum s-a stabilit în diferite medii sociale.
Cuvintele din argou (limbaj convenţional, al străzii) de tipul gábor, gábori, cu diferite sensuri („poliţist”, „gardian”, „ţigan”) nu pot fi considerate etimoane din care au provenit numele tradiţionale (mai ales din etimoane creştine), atestate documentar pe parcursul secolelor. Dimpotrivă, cuvintele din argou au provenit de la prenumele sau numele unor persoane cu anumite trăsături distinctive, de obicei negative, pentru a reda sensurile respective.
Maria Cosniceanu
