O răspândire mare a avut numele Lupu, considerat simbol al sănătăţii şi forţei. De aceea el a fost folosit în credinţele mistice, în magie, în care se consideră că prin descântece se alungau duhurile rele, diavolii. Numele Lupu este frecvent la popoarele romanice (lup), germanice (Wolf), slave (Vîlc, Vuk, Volk).
În mitologia romană, de la cuvântul comun lupus s-a format numele zeului Lupercus, considerat zeul ocrotitor al turmelor şi al păstorilor, identificat cu zeul Pan al grecilor. Astfel, Lupus a fost şi un supranume, devenit apoi prenume ca şi alte prenume provenite de la nume de zei: Ariadna, Artemie, Diana, Dionisie, Eliodor, Fevronia etc.
Odată cu apariţia creştinismului, printre martirii care au pătimit pentru Hristos a fost şi unul, şi chiar unicul, cu numele Lup, un sclav din Moesia Inferioară, socotit dacoroman, şi devenit Sfântul Mucenic Lup, cinstit în calendarul ortodox la 23 august stil nou/5 septembrie stil vechi.
Aşadar, Lupu, ca prenume (ca nume de botez) s-a răspândit în popor prin calendar, prin numele sfântului Lup. Dacă la popoarele romanice s-o fi păstrat numele precreştin Lup, pus în legătură cu caracteristicile animalului respectiv, după creştinare, peste el s-a suprapus prenumele creştin, calendaristic Lup(u). De aceea la români prenumele Lupu, cu diferite forme şi variante, atestat începând cu sec. al XIV-lea, deci din primele documente scrise, s-a menţinut în circulaţie ca prenume (nume de botez) până la sfârşitul sec. al XIX-lea.
În documentele moldoveneşti prima atestare apare la 1423 cu forma Lupşe, Lupşa, slugă domnească. Între anii 1488 şi 1495 este frecvent atestat prenumele Lupe, armaş, boier etc. Între anii 1522 şi 1620 sunt atestate 14 persoane cu prenumele feminin Lupa. La 1546 apare atestat prenumele Lupul, devenit apoi foarte frecvent pe parcursul secolelor. Prenumele Lupul a fost purtat de demnitari cu cele mai variate funcţii: slugă domnească, aprod, armaş, cămăraş, ceaşnic, comis, comişel, cupar, logofăt, paharnic, pârcălab, postelnic, spătar etc. Între anii 1585 şi 1625 sunt atestate 12 persoane cu prenumele Lupan. La 1587 apare atestat prenumele Lupaşcu, format de la Lupu cu sufixul compus de origine slavă -aşcu, devenit specific pentru limba ucraineană şi care imprimă derivatelor sens dezmierdător. La 1613 este atestat Lupaşcu, protopop, fiul lui Ursul şi nepot lui Tudosie, vătav de Stolniceni.
În documentele basarabene de asemenea sunt atestate prenumele: Lupa, masculin şi feminin, Lupe, Lupea, Lupea Cărmăzănescu, la 1525 în Orhei, Lupşa, Lupşe. Prenumele Lupu apare de la 1586, fiind apoi foarte frecvent. Ca nume de familie este atestat începând cu anul 1708. Prenumele Lupan este atestat de la 1603, iar ca nume de familie de la 1774. Prenumele Lupaşcu este atestat de la 1636, la 1709 şi 1732 în documentele Lăpuşnei, la 1724 în documentele Orheiului.
Între anii 1668 şi 1774 sunt atestate şapte persoane cu forma ucrainească Lupaşco. În Recensământul Moldovei de la 1774, Lupaşcu şi Lupaşco apar ca nume de familie, provenite din patronime, de la prenumele tatălui, Ion al lui Lupaşcu, a devenit Ion Lupaşcu. În satul Cojuşna sunt înregistraţi Gavril Lupaşcu şi Neculai Lupaşco, în satul Vărzăreşti Timoftii Lupaşco, în Târgul Chişinău Istrate Lupaşco, în Zberoaia Constantin Lupaşco. În documentele basarabene sunt atestate şi numele de familie Lupoiu (Grigoraş Lupoiu din Nisporeni), Miron Lupăscul, Lupeiu. Azi, în republică, sunt înregistrate numele: Lupu, Lupan, Lupaş, Lupaşcu şi Lupaşco, Lupăcescu, Lupea, Lupei, Lupescu, Lupiş, Lupoi, Lupşa, Lupuleac, Lupuşor şi Lupulov. Posibil ca unele din aceste nume să fi provenit dintr-o poreclă, prin asociaţie cu trăsăturile caracteristice animalului lup, de ex., Lupoi, dar sufixele din aceste nume sunt acele care formează derivate de la prenume, deci de la prenumele Lupu, şi nu de la porecla devenită nume de familie.
Azi, numele Lupu este purtat de 4925 de persoane, Lupan de 1528 de persoane, Lupaşcu de 2763, Lupaşco de 2178, Lupoi de 179 şi Lupuşor de 871 de persoane.
Maria Cosniceanu
