Deși este un fenomen recent, care a debutat acum treizeci de ani și a devenit unul de mare anvergură, acum două decenii, migrația, în sensul emigrării masive a cetățenilor, ocupă un loc important în imaginarul colectiv al moldovenilor. Așa se face că în R. Moldova emigrarea este soră geamănă cu tranziția – acea perioadă de transformări economice, sociale și politice care au început odată cu dezagregarea sistemului sovietic și care se mai face simțită și astăzi.

Pentru marea majoritate a celor care au decis să părăsească pământul natal, motivele au fost economice. În cei mai negri ani ai tranziției, când fostele întreprinderi de stat își disponibilizau angajații cu zecile de mii și agricultura a încetat să mai funcționeze după modelul economiei planificate, plecarea peste hotare a devenit singura metodă pentru asigurarea unui nivel de trai decent. Cei care au trecut printr-o asemenea experiență în anii ’90 își vor aduce aminte de faptul că plecarea la muncă peste hotare nu era văzută cu ochi buni în societate. Deși îndeplinea un rol social important, oferind o alternativă viabilă celor care doreau un viitor demn pentru ei și pentru familiile lor, plecarea peste hotare era asociată în mentalul colectiv cu abandonarea patriei. În acea perioadă, însuși actul stabilirii într-o țară occidentală cu un nivel de trai ridicat era o procedură complicată. Majoritatea moldovenilor, care decideau să plece, erau puşi în situaţia de a încălca legile țărilor gazdă şi de a recurge la „serviciile” unor rețele semicriminale, care se specializaseră rapid în obținerea vizelor turistice, în comerțul cu locuri de muncă și în asigurarea primelor necesitați pe care le au migranții, ajunși la destinație. Nu erau rare cazurile când rudele celor plecați țineau acest lucru în secret, pentru că migranții erau considerați – așa cum s-a exprimat la un moment dat o doamnă, care se crede mare diplomat și care a fost ambasador al R. Moldova în una din țările occidentale – un fel de trădători ai neamului, adică „rușinea țării” (citat din spusele doamnei diplomat).

Schimbarea la față a diasporei

Au trebuit să treacă decenii și migrația să devină un fenomen endemic, pentru ca societatea să-și schimbe modul în care-i privește pe cei care au ales să plece din cauza mizeriei și a degradării condițiilor de trai acasă. Astăzi, cu siguranță, nimeni nu va mai îndrăzni să-i numească pe migranți „rușinea țării”. Suntem în situația în care practic fiecare familie din R. Moldova are, cel puțin, pe cineva plecat în căutarea unui destin mai bun. Toate analizele economice demonstrează clar că diaspora este cel mai important investitor în economia R. Moldova și că fără remitențe situația economică nu ar fi rămas pe linia de plutire. În paralel cu reabilitarea imaginii emigranților în ochii celor rămași acasă, s-a produs și o conștientizare a propriului rol de către înșiși cei plecați. Astăzi exemplele de emigranți basarabeni, care au făcut studii de cea mai înaltă calitate în afară și au o carieră strălucită în organizații sau firme de renume internațional, sunt foarte numeroase, fapt care de asemenea contribuie la debarasarea de vechile complexe și clișee și la o instaurare a unei imagini pozitive a diasporei în țara de origine. Aceste transformări se manifestă și în politica autohtonă: niciun partid politic cu pondere în rândul alegătorilor nu-și mai poate permite să eludeze tematica migrației. Am spus-o și în alte rânduri că scrutinele din ultimii zece ani au demonstrat foarte clar că rolul și influența diasporei în procesele politice actuale este în continuă creștere.

Apropo de clasa politică autohtonă. În mod evident, abordarea fenomenului emigrării masive nu a reușit să scape de doza „obligatorie” de populism și recuperare politicianistă. Au devenit deja recurente și chiar supărătoare apelurile patetice formulate de liderii politici la adresa celor plecați, prin chemările de a reveni acasă. Un fel de „veniți acasă, măi copii” continuu care, în contextul ipocriziei și fără o înțelegere profundă a fenomenului migrației – se transformă într-un soi de „doină tristă”, îngânată mereu prin studiourile emisiunilor TV și la mitingurile electorale. Vorbesc despre lipsa de pregătire, fiindcă majoritatea celor, care formulează chemări patriotico-lacrimogene de acest fel, habar nu au ce înseamnă migrație și diasporă și nici nu vor să facă efortul de a se informa (la fața locului, mai ales!), pentru a înțelege şi a se pătrunde de o veritabilă responsabilitate în abordarea acestei chestiuni. Dincolo de patetismul care, în opinia unor „experți în comunicare”, dă bine la public și poate aduce mai multe voturi, liderii politici din R. Moldova trebuie să înțeleagă că emigrarea masivă a cetățenilor este un fenomen complex, care va avea repercusiuni de lungă durată.

Refrenul „veniți acasă, mai copii” își pierde relevanța și sensul

Sutele de mii de basarabeni, care au emigrat în ultimele trei decenii, sunt în prezent, în marea lor majoritate, prima generație de migranți. Ei au trecut prin dificultăți enorme, deseori au suportat lipsuri și s-au privat de multe lucruri, pe care le considerau normale în țara de origine. Au acceptat în multe cazuri să practice meserii cu un nivel inferior gradului lor de pregătire. Cazurile în care medici, profesori, ingineri sau scriitori au devenit șoferi, zidari, agricultori, sezonieri sau chelneri nu sunt excepții, ci mai degrabă reguli în diaspora de astăzi. Cei care au plecat în lume, în căutarea unui destin mai demn, fac în fiecare zi tot ce le stă în putință pentru a se adapta noilor condiții de trai și a se integra în societatea țării gazdă.

Ținând cont de aceste lucruri, nu e deloc de mirare faptul că cea de-a doua generație de mirgranți – copiii născuți în familiile celor din prima generație – este, de cele mai multe ori, educată în dorința unei cât mai bune integrări în societatea țării gazdă. Așa se explică situația că, de multe ori, copiii născuți din părinți basarabeni în străinătate vorbesc exclusiv limba țării în care locuiesc și își ignoră limba maternă. Nu este neapărat vorba despre neglijența sau „lipsa de patriotism” a părinților, ci de voința acestora de a-și proteja copiii de dificultățile de integrare cu care s-au confruntat ei înșiși. Privite din această perspectivă, lucrurile nu se arată prea roz pentru R. Moldova. Refrenul „veniți acasă, mai copii”, devenit deja parte componentă a multor programe electorale de la noi, își pierde aproape definitiv relevanța și sensul. În realitate, numărul celor, care vor da curs acestei chemări, va fi de ordinul câtorva zecimi sau sutimi de procent și asta doar dacă ne referim la migranții din prima generație.

Cu a doua generație, lucrurile sunt și mai clare. Fiind născuți sau crescuți de la o vârstă fragedă în țările gazdă, aceștia nu vor avea nicio motivație de a emigra în țara în care li s-au născut părinții. În afara unor cazuri cu totul speciale, care vor fi mai degrabă excepții, care confirmă regula, reîntoarcerea migranților din a doua generație nu va avea loc. Așa cum am văzut mai sus, este vorba de priorități diferite, de moduri de abordare a relației cu țara de origine a părinților, de tendința foarte clară de a se integra și de a se debarasa de stigmatul de „imigrant”, care a marcat generația părinților.

Interesul special al generației a treia

O „reconciliere” cu patria istorică va începe tocmai la a treia generație. Este vorba de nepoții tinerilor de azi, ai celor care au părăsit în ultimii ani R. Moldova. Din curiozitate față de trecutul familiei lor, din interes mai degrabă intelectual decât practic, dintr-un simț al recunoștinței și al datoriei morale, generația a treia va deveni mai atentă și mai interesată de locurile din care i-au plecat bunicii. Dar nici această deschidere nu va fi în măsură să motiveze un val de reîntoarcere masivă. Va fi deja prea târziu pentru așa ceva. Născuți în altă țară, cetățeni sută la sută ai acesteia, puține lucruri practice îi va mai lega de R. Moldova sau de România. Marea lor majoritate nici nu vor vorbi limba română.

Desigur, cele evocate mai sus nu trebuie să provoace stări de neliniște și nici să demotiveze autoritățile pentru a nu mai implementa politici eficiente pentru gestionarea migrației, inclusiv pentru stimularea revenirii migranților în țara de origine. Previziunile expuse, care se bazează inclusiv pe observații relevante cu privire la alte comunități mari de emigranți, în care fenomenele descrise mai sus s-au produs deja, ar trebui să conducă la elaborarea și implementarea unor programe realiste, scoase de sub influența populismului și bazate pe o corelare inteligentă între necesitățile de azi ale R. Moldova și capacitatea diasporei de a răspunde acestor necesități. Astăzi, când distanțele și frontierele își pierd sensul de odinioară, datorită rețelelor de socializare și instrumentelor performante, care ne stau la dispoziție, oricine poate contribui la dezvoltarea țării sale din orice punct de pe glob. Este vorba, mai întâi de toate, de motivare personală în acest sens, dar și de existența unui cadru eficient, transparent și deschis prin care contribuția diasporei la dezvoltarea țării de origine să se transforme într-un colac de salvare. Rolul statului constă anume în crearea și punerea la dispoziția publicului a unui asemenea cadru de interacțiune. În afară de remitențe și colete cu mărfuri, produse în afară, R. Moldova are nevoie de cunoștințele, practicile și deprinderile sociale și politice, competențele economice și comportamentale pe care le-au acumulat migranții, de-a lungul anilor în Occident. Anume aceste lucruri constituie cel mai de preț capital pe care îl au migranții și care trebuie să fie folosit la justa sa valoare.

12.04.2019