„Vorbești ca domnul Lascu", „așa zicea domnul Lascu", „dacă te auzea domnul Lascu". Chiar și atunci când trimiterea la el era mai puțin pozitivă: „ți-ai încheiat cămașa ca domnul Lascu!", adică peste un nasture, apelativul „domnul” îți întărea convingerea despre respectul cuvenit acelui om pe care nu l-ai văzut niciodată și nici nu știai, fiind copil, dacă a existat.
Domnul Lascu a existat totuși. A fost un învățător într-un sat de munte. Iar elevii lui l-au respectat toată viața. Fiindcă omul acela a făcut ceva bun pentru ceilalți. Sigur că o fi avut defecte, ca toți oamenii, dar ele nu au răzbătut în timp până în anii copilăriei mele.
Unchiul Valeriu a fost, ca noi toți, un om cu bune și rele. Dar care, ca mai toată familia lui, a lucrat zeci de ani ca profesor. Doar sora lui a fost medic. Fratele – profesor de limba română, mama – învățătoare, tatăl – profesor de geografie. Zilele trecute unchiul Valeriu s-a mutat la cele veșnice, Dumnezeu să îl odihnească.
Pe o rețea de socializare, o fostă elevă de-a lui, Cristina, a scris: „Astăzi ştiu matematică cât îmi trebuie şi făceam faţă când mă întâlneam cu ea doar din motiv că el a fost profesorul meu de matematică în liceu. Cu multă plăcere şi pe neobservate înghiţeam matematica lui… Condoleanţe familiei. D-zeu să-l odihnească în pace."
Mi-am amintit citind comentariul ei de domnul Lascu. Mi-am dat seama încă o dată cât de important e ceea ce lăsăm în urma noastră. Există oameni pe care îi plâng o națiune, fiindcă au făcut ceva care s-a imprimat în memoria tuturor. Spunem că Eminescu și Ștefan cel Mare nu au trăit degeaba. Dar nu e nevoie să fim toți Eminescu. E destul să fii un om important pentru comunitatea mică în care trăiești, pentru ca roadele tale să se vadă și după plecarea în veșnicie. Cred că aceasta e datoria noastră ca oameni.
După acest gând, pe aceeași rețea de socializare am văzut înverșunarea oamenilor împotriva politicienilor. Împotriva celor care ne mint și se îmbogățesc pe spatele nostru. Și n-am putut să nu mă întreb ce va rămâne în urma lor, a celor pe care îi știu o țară întreagă. Ce altceva, în afară de dezgust? Vor putea tinerii noștri să spună, ca eleva Cristina, „aceste lucruri bune le-am învățat de la politicianul X"?
Iată și punerea în practică a zicalei românești: „Să fii domn e o întâmplare, să fii om e lucru mare" și nu mă refer la domn ca apelativ (cum era în cazul domnului Lascu), ci la funcțiile importante ale statului, cele care par că îți aduc bunăstare și putere, când de fapt nu îți aduc nimic. Pentru că atunci când mori, chiar nu mai contează din ce cană bei ultima gură de apă, ci doar ceea ce rămâne de la tine în și cu cei din jur.
Ce păcat că politicienii noștri nu au vrut să rețină de la profesorii și învățătorii lor că dacă din zece oameni care te știu, cinci trăiesc mai bine datorită ție, e mai important decât să ai bani în cont și fotoliu în parlament. Ce păcat că ei nu își dau seama că un popor întreg trăiește greu din pricina lor! După ei nu vor rămâne lacrimile bătrânilor și regretele tinerilor la plecarea din această viață, ci au parte de ele acum, cât sunt vii. Tinerii regretă prezența lor și bătrânii plâng din cauza lor. Cutremurător lucru!
Unchiule Valeriu, odihnă în pace, ai lăsat în urmă lucruri bune.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
