N-am fost prieten cu niciunul, deşi, cu unul, odată, am mâncat câte un măr roşu, în budoarul din spatele biroului său central. Miniştrii sunt oameni diferiţi. Unii sunt talentaţi, ieşiţi din comun, alţii sunt modeşti şi ieşiţi din comună. Mă rog, unitate prin diversitate, adică un singur guvern, mai multe partide, dar un singur, acelaşi scop – fericirea ţării.
În genere, dacă eşti ziarist, nu e bine să fii prieten cu miniştrii şi prim-miniştrii. Amiciţia cu ei nu-ţi dă nimic, în afară de aceea că îţi reduce spaţiul de manevră, fiindcă, dacă ministrul sau prim-ministrul care îţi e prieten e prins în flagrant delict şi acest fapt e declarat – dar se pot întâmpla şi asemenea cazuri! – atunci apar, delicat vorbind, nişte „conflicte de interese”. Adică nu tu, ca jurnalist, ai vreun interes, ci prietenul tău, ministrul, are interesul ca tu să nu scrii despre el. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, fiindu-ţi amic, parcă n-ai obraz să-l critici la ziar… Iată de ce jurnalistul trebuie să se ţină la distanţă de miniştri şi prim-miniştri şi, în numele libertăţii sale de exprimare, să reziste în faţa ispitei de a deveni prieten cu ei.
Spuneam mai sus că miniştrii şi prim-miniştrii sunt oameni diferiţi. Aşa e, dar au şi ceva foarte comun – toţi, după ce devin miniştri sau prim-miniştri, brusc devin foarte importanţi, deştepţi foc, te privesc de sus şi au impresii foarte proaste (critice) despre presă şi jurnalişti. Dacă în opoziţie luptau pentru libertatea de exprimare a jurnalistului, după ce devin miniştri sau prim-miniştri se transformă în cei mai înrăiţi oponenţi ai jurnaliştilor liberi şi independenţi. Cu cât un ministru începe a avea mai mulţi bani, cu atât e mai convins că jurnaliştii sunt indivizi vânduţi şi plătiţi. Vorba e că un ministru, devenind ceea ce a devenit, înţelege, în sfârşit, cum se fac uşor bani mulţi în ţara asta şi el e convins că toţi fac ca el, inclusiv jurnaliştii. Într-un cuvânt, aşa e în toată lumea – miniştrii şi prim-miniştri îi urăsc pe jurnalişti din oficiu. Jurnaliştii trebuie să ştie acest amănunt.
Zilele trecute am primit o scrisoare din or. Bălţi, de la dl Teo-Teodor Marşalcovschi, conf. univ., dr. în istorie, în care este lăudat actualul ministru al Educaţiei, Mihail Şleahtiţchi. Citez: „Cunosc foarte bine principialitatea ziarului, pe care-l reprezentaţi competent şi curat românesc. Admir curăţenia problemelor abordate, spiritul combativ, impacienţa în raport cu mulţimea de anomalii din micuţa republică. Totul ce scrieţi coincide cu gândurile şi trăirile mele. În acelaşi timp, sufăr când TIMPUL se referă la Mihail Şleahtiţchi, Ministru al Educaţiei. Motivul: este audient al cursurilor mele şi unul din cei mai competenţi miniştri în domeniu”. Îmi pare rău de suferinţa domnului profesor, dar, deocamdată, nu am scris niciun rând de rău despre domnul ministru Şleahtiţchi. E adevărat, am avut reacţii critice la adresa şefului dumisale de partid şi de guvern, dar nu cred că acesta ar fi un motiv de supărare. Deşi se pot întâmpla şi asemenea situaţii… Îmi amintesc că anul trecut, de Ziua Limbii Române, pe Aleea Clasicilor am salutat-o pe soaţa unui actual ministru şi ea mi-a răspuns oţărâtă că nu înţelege „în ruptul capului” de ce îl critic pe Filat, şeful bărbatului ei pe linie de partid şi de guvern.
Mă întrebaţi ce înseamnă titlul „Domnul ministru www.Buimăcilă.md”? Nimic. O ficţiune. Nu există în R. Moldova un asemenea ministru Buimăcilă, Buimacilă, Buimacovschi sau Buimacovilă. Am ales numele legat de noţiunea de buimăceală pentru că, într-adevăr, moldovenii când ajung miniştri se buimăcesc de cap şi cel mai mare duşman al lor cu care încep să lupte e jurnalistul. Fiindcă, dacă eşti ministru, numai un jurnalist îţi poate strica jocurile şi socotelile, dar nu fiscul, poliţia, securitatea ş.a.m.d., întrucât acestea sunt conduse tot de miniştri.
Deocamdată atât. În funcţie de reacţii, vom mai continua tema.
