Dragostea se poate învăţa

În Sibiu, în vestitul oraş turistic, cineva a filmat de la balcon cum nişte băieţi de 10-12 ani, poate mai mari, bat cu bâtele un bătrân pentru câţiva bănuţi aruncaţi de o pereche de miri după cununie. Din filmare ne putem da seama că bătrânul e bolnav. Se mişcă foarte greu, se sprijină în toiag. Băieţii îi sparg capul. Niciun trecător nu a intervenit. M-am cutremurat. E o filmare asemănătoare cu cea în care o fetiţă din China e călcată de două maşini, una după alta, iar oamenii trec liniştiţi pe lângă fata muribundă.

Nu poţi să nu te gândeşti la dragostea pe care Iisus Hristos ne-o porunceşte. Nu poţi să nu te gândeşti că oamenii au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi că, prin botez, fiecare Îl are pe Iisus Hristos ascuns în inima sa (aşa cum ne spune şi Sfântul Marcu Ascetul în Filocalia).

Cum atunci aceşti copii pot bate un bătrân cu parii? Cum atunci trecătorii trec indiferenţi? Oare lor nu li se citea în familie El Zorab şi Moartea căprioarei când erau copii? Oare lor nu li s-a spus despre iubirea cu care suntem datori faţă de aproapele nostru? Putem vorbi de inimă la astfel de oameni?

În copilărie ni se vorbea mult de patimile lui Iisus, de patimile sfinţilor, şi ştiam că trebuie să-i ajutăm pe cei aflaţi în greutăţi. Vă voi spune o poveste pe care am trăit-o. O fată, un pic mai mică decât băieţii bătăuşi, a plecat la izvor după apă. Pe drum câţiva copii chinuiau o cârtiţă. Ea i-a gonit şi a încercat să o ajute să intre înapoi în gaura ei, însă când a prins cârtiţa cu mâna, aceasta s-a întors şi a muşcat-o până la sânge de mână. Din reflex, fetiţa a scuturat mâna, iar cârtiţa s-a lovit. Când s-a întors cu apa de la izvor, cârtiţa era tot acolo, cu nasul însângerat. Nu vă imaginaţi de câte ori a plâns fetiţa după aceea. De fiecare dată când la şcoală erau întrebaţi copiii dacă sunt cuminţi, ea se ridica, izbucnea în plâns şi povestea cum a ucis o cârtiţă.

Nu era un copil exagerat de sensibil. Astăzi e un om puternic şi descurcăreţ. Dar probabil avea o astfel de educaţie din familie. Probabil la fel de mult a plâns la şcoală când a învăţat poezia Gândăcelul de Elena Farago (De ce m-ai prins în pumnul tău, / Copil frumos, tu nu ştii oare / Că-s mic şi eu şi că mă doare / De ce mă strângi aşa de rău? // De ce să vrei să mă omori? / Că am şi eu părinți ca tine, / Şi-ar plânge mama după mine, / Şi-ar plânge bietele surori, / Şi-ar plânge tata mult de tot / Căci am trăit abia trei zile…).

Cine sunt părinţii copiilor care pot bate un bătrân înfometat, ce s-a aplecat să culeagă bani de pâine de lângă o biserică? Sunt oare copii abandonaţi în faţa calculatoarelor, ce ziua întreagă o petrec cu jocuri online? Îngeraşul, despre care mama mea mi-a spus pe când încă nu vorbeam bine, se supăra dacă eram rea. Domnul Iisus voia să fim buni. Făceam şi noi năzbâtii de tot felul, dar nu băteam bătrâni şi nu chinuiam animale. Fiindcă am fost educaţi aşa. Fiindcă mergeam la spovedit şi era o ruşine să spui aşa ceva părintelui duhovnic.

Iisus a spus: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11; 29). Dar ceea ce vedem noi în jur, zi de zi, e cumplit, e dur, e scârbos. Oamenii au uitat de Dumnezeu, iar educaţia copiilor e lăsată de izbelişte. Ajutaţi-i pe cei de lângă voi, daţi câte o pâine bătrânilor, creşteţi-vă copiii creştineşte şi, dacă ei greşesc, nu staţi pasivi să priviţi ca trecătorii din Sibiu, ci intervenind, învăţaţi-i cu blândeţe penultima strofă din Gândăcelul: „Scârbit de fapta ta cea rea / Degeaba plângi, acum, copile, / Ci du-te-n casă-acum şi zi-le / Părinţilor isprava ta”.