Deşi aceste landuri câştigă mult mai mult decât celelalte, banii şi resursele se împart în mod egal până acum. Pe motiv că s-a depăşit pragul de toleranţă, liderul Bavariei, Horst Seehofer, îşi anunţă intenţia de a schimba acest lucru.
Dacă gândim matematic, e corect. Unele landuri primesc mai mulţi bani decât colectează din impozite, iar Bavaria şi Hessen duc în spate aceste landuri. Pe de altă parte, o astfel de măsură ar provoca o adevărată criză în landurile sărace. În acest context, nu am mai înţelege unitatea Germaniei ca stat şi s-ar ajunge la ceea ce numim stat în stat.
Pe undeva, la scară mică, cam asta e şi Uniunea Europeană. Câteva ţări/landuri bogate, printre care Germania, duc după ele landurile sărace. Sau cu probleme. Vezi situaţia Greciei. Nu ştim şi nu bănuim cât de aproape e ziua în care cei bogaţi vor refuza să mai târâie după ei ţările care, din punctul lor de vedere, au trecut pragul de toleranţă. În timp ce aceste probleme se conturează, noi ne străduim să intrăm în Uniunea Europeană.
Măcar avem un avantaj, economia naţională e aşa de slabă încât, la nivel local, nu există posibilitatea ca un raion bogat să refuze susţinerea celor sărace. Suntem aşa de echilibraţi în sărăcia noastră încât nimic nu pare să ne zdruncine. Mergem mână în mână, cu datorii până în gât, cu promisiuni peste promisiuni, spre Europa. Dar ca să intrăm în Europa nu putem depăşi „pragul de toleranţă”, aşa că veniturile noastre trebuie ridicate, economia noastră se cere revigorată. Dar fiindcă de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, trebuie creată o aparenţă.
Şi cum altfel poţi crea impresia de mai bine, dacă nu luând dintr-o parte şi punând în alta? Soluţia, aşa cum ne-am convins în ultimii ani, e ridicarea preţurilor. Încercarea de a aduce preţurile de pe plan local, la acelaşi nivel cu cele de pe plan global. Aşa că preţurile cresc pentru susţinerea înfloritoare a economiei.
Însă nu cresc şi salariile. Veniturile noastre sunt aceleaşi. Dar ce să mai facem? Am intrat în horă, jucăm până la capăt. Şi ne putem consola cu asta: nu avem niciun raion atât de bogat, încât să îşi ia la un moment dat mâinile de pe noi. Indiferent spre ce ne îndreptăm, mergem împreună. Drum bun şi cale bătută!
