Ea a fost stabilită în anul 843 când, sub împărăteasa bizantină Teodora, s-a pus capăt iconoclasmului (luptei împotriva icoanelor). Atunci s-a hotărât ca în fiecare an prima duminică din post să se numească Duminica Ortodoxiei şi să fie în amintirea acestui moment din istoria bisericii.
Istoria iconoclasmului e lungă, iar apariţia lui e cumva motivată de o serie de abuzuri, dintre care aş aminti practica aristocraţilor de a-şi ţese haine cu imagini sacre. Mă văd silită să amintesc că şi în ziua de astăzi putem vorbi de o folosire prea uşoară a imaginilor sacre. De multe ori chiar blasfemică. Într-un magazin din Occident am văzut o icoană pe lenjerie. Tricouri cu Maica Domnului. Însă partea tristă e că nu doar ateii speculează cum să facă bani din icoane, ci de multe ori – din pietate exagerată – întâlnim şi în biserică astfel de „afaceri”.
Aşa-zisele metanii cu icoane, brăţări cu icoane, brelocuri. Nimeni nu cinsteşte un breloc. Atunci de ce să punem un semn/imagine de cinste pe un breloc? V-aţi gândit vreodată că un breloc cu chipul Mântuitorului e ţinut în buzunar alături de batista murdară sau – mai rău – de pachetul de ţigări? O icoană trebuie cinstită şi aşezată la un loc de cinste în casă.
Printre cei mai cunoscuţi apărători ai icoanelor din acea perioadă sunt Sfântul Ioan Damaschinul (+749) şi Sfântul Teodor Studitul (+825). Sfântul Ioan Damaschinul spunea că icoana are patru funcţii. Latreutică – de laudă, didactică – de învăţătură (pictarea bisericilor era considerată o învăţătură pentru cei care nu ştiau să citească), estetică – de înfrumuseţare şi harismatică – plină de har.
De multe ori în istorie, nu doar în perioada iconoclasmului (sec. VIII-IX), cultul icoanelor a fost asociat cu idolatria. Diferenţele sunt colosale. Idolul are importanţă prin sine. Când poporul ales a ridicat un viţel de aur din brăţările şi cerceii lor (Ieşirea, cap. 32), nu s-au închinat viţeilor în general, ci anume acelui viţel.
Idolul avea valoare în sine, nu trimitea spre un viţel real. Cum în ziua de astăzi putem vorbi de propriul trup. Obsesia oamenilor pentru felul în care arată nu trupurile oamenilor în general, ci trupul lor în special – ne arată că avem de-a face cu idolatrizarea lui. Aşa şi în vechime: nu vaca – aşa cum e la indieni, ci anume acel viţel de aur avea valoare.
Icoana, în schimb, reprezintă o imagine (gr. eikon = imagine, chip). În ziua de astăzi e mai simplu să înţelegem rolul icoanei fiindcă există fotografia. Nimeni nu păstrează o fotografie pentru materialul din care e confecţionată, ci pentru cel pe care îl reprezintă. Cred că un om din doi, dacă nu fiecare om, a privit cu dragoste fotografia persoanei iubite, a atins-o şi şi-a îndreptat gândurile spre cel reprezentat în fotografie.
La fel, icoana e în primul rând aducerea aminte. Privim icoana nu cu gândul la lemnul sau pânza din care e compusă, ci la ceea ce reprezintă. Vedem o icoană cu Mântuitorul şi ne gândim la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu tot ce ştim noi despre El, nu despre icoana respectivă. Când ne raportăm la ea în funcţie de momentul realizării ei, de pictorul care a făcut-o, atunci avem în vedere o operă de artă.
Cel care nu păstrează şi nu recunoaşte fotografia copiilor, sau a părinţilor, sau a iubitului – poate să nesocotească icoana. Însă cum e posibil să ţinem la loc de cinste fotografia fiilor noştri, dar să îndepărtăm icoana Dumnezeului nostru? Eu, una, recunosc că am strâns la piept fotografii.
Când eram studentă în anul III, în Spania se născuse nepoata mea Antonia. Sora mea, Loredana, mi-a trimis poze. Avea deja opt luni şi eu nu o văzusem niciodată. Dar ţineam poza ei la loc de cinste şi îmi era dor de ea. Eram convinsă că Antonia există şi eram convinsă că bebeluşul din poză e Antonia, deşi eu nu o văzusem niciodată. Mă uitam la poză şi mă gândeam la Antonia. La fel e şi icoana. Ştiu că Dumnezeul meu este, chiar dacă eu nu l-am văzut. Mă uit la poză şi mă gândesc la El.
