La 30 august 2010 – Ziua Limbii Române – mă aflam la Chișinău, prilej de a-l revedea pe Adrian Păunescu, venit aici cu mare efort, cu multă suferinţă, bolnav fiind, pentru a primi titlul de Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Gheorghe Duca, preşedintele Academiei, născut în satul basarabean Copăceni – ca și Poetul – l-a invitat la ceremonie şi pe primarul comunei, Cozma Sârbuleţ. Prilej pentru Păunescu de a-i oferi acestuia un exemplar din „Cartea Cărţilor de Poezie”, cu autograf: „Consăte¬nilor mei din Copăceni-Bălţi, frăţesc şi regăsit omagiu”. A fost prima și singura carte a Poetului aflată atunci în biblioteca școlii, deoarece primarul comunist sus-menționat nu-i agreează, în general, pe români și nici pătrunderea cărții românești în satul pe care-l păstorește.
Cartea asta intrase deja în folclor. Iată ce relata jurnalistul Viorel Ilișoi, în Jurnalul Național, din 25 noiembrie 2010 : „această carte a stat neatinsă în raft încă trei zile după moartea Poetului. Şi poate ar fi stat nedeschisă mai mult dacă autorul nu o elibera din rafturi şi nu îi dădea o nouă viaţă prin moartea lui. Copiii erau în vacanţă şi abia luni, la 8 noiembrie, când au revenit la cursuri, au văzut şi ei impresionantul volum de poezii, aşezat pe o masă în curtea şcolii, înconjurat de lumânări şi de câteva ziare basarabene care deplângeau pe pagini întregi moartea autorului. Nina Babinciuc, directoarea şcolii, i-a strâns pe toţi elevii în careu, le-a vorbit despre ilustrul lor consătean şi mulţi au aflat abia atunci de poetul Adrian Păunescu şi că el s-a născut în satul lor, în Copăceni. În manualele şcolare nu apărea nicăieri numele lui. Nici măcar profesorii nu se pot lăuda că i-au citit vreo carte. Cei mai în vârstă îl ştiu din anii comunismului, când ascultau la Radio România cântecele Cenaclului Flacăra, lunea după-amiază; pentru asta îşi cumpă¬rau anumite aparate – „Alpinist” şi „Spidola” – şi îşi gă¬seau motive să lipsească de la şcoală. L-au văzut şi în car¬ne şi oase în 1990, când a venit la Copăceni – singura oa¬ră – cu Grigore Vieru şi cu Ion Hadârcă, a fost plină ¬atunci sala căminului cultural, intraseră 1.000 de oa¬meni pe 750 de locuri. Acum, pregătind comemorarea din prima zi de şcoală şi căutând pe internet poezii de-ale lui ca să le dea elevilor să le citească în careu, ¬pro¬fe¬so¬rii au ¬descoperit că unele texte despre care ei ştiau că sunt folclo¬rice au fost scrise, de fapt, de Adrian Păunescu, una dintre ele fiind „Galbena gutuie”.
Ceea ce nu știa intelectualitatea satului, știa însă Gheorghe Maco¬vei, un fost tractorist născut în acelaşi an şi în aceeaşi lună cu Adrian Păunescu. El spune că, deși lumea zicea despre Adrian că scria poezii cu amândouă mâinile, el crede că, de fapt, „Păunescu putea să scrie singur toate cărţile din Basarabia dacă rămânea basarabean şi nu se muta cu traiul în România”.
Cei mai bătrâni oameni din Copăceni, cei trecuţi de 75 de ani, foarte puţini, îşi amintesc vag nu de Andrian (cum îl numeau ei), ci de părinţii lui, învăţătorii Floarea şi Constantin Păunescu. „Eu am făcut instrucţie premilitară cu învăţătorul Păunescu, că el era şi ofiţer de artilerie în rezervă”, spune moş Sârghie Dobrogeanu, un moş de 89 de ani, slab şi uscat, să-l sufli ca pe lumânare. O lasă pe baba lui, Alexandra, să povestească mai mult, fiindcă lui îi tot sare vipla de pe dinţii de sus. Bătrâna îşi aminteşte tot de învăţători, nu de copil. A, da, a ajutat şi ea la botezul copchilaşului: a copt pâine la cuptor şi a tăiat păsări pentru scălduşcă.
„Iaca pe uliţa aceea cu cheatră, la prima casă şădeu ii”, zice Gheorghe Macovei, întinzând în direcţia casei o mână scuturată de un tremur nestăpânit, fiindcă, deşi e trecut de 7 dimineaţa, încă nu s-a împărtăşit cu strapazanul cel de toate zilele.
Casa pare solidă şi îngrijită de la depărtare. Cu cât te apropii, i se văd pereţii crăpaţi, acoperişul de ţiglă corobăit, prispa sucită, cerdacul sucit. E o casă obişnuită în părţile Moldovei, pe amândouă malurile Prutului, cu două odăi pe de lături şi o tindă la mijloc. Uşa e deschisă, putem să aruncăm o privire. Nu mai stă nimeni aici de ani întregi, dar înăuntru e totul aranjat şi curat, pe jos ţoale de cordele ţesute de mână, un covor de lână pe perete, un şifonier plin cu vase de bucătărie strălucind de curate în cameră. Deodată, bărbatul din curte, pe lângă care am trecut şi care ne-a arătat din priviri că putem intra, se năpusteşte în tindă, vociferând pe ruseşte, şi ne scoate afară, întâi pe fotograf; înainte de a ne da seama ce se întâmplă, trânteşte pe uşă un lacăt cât gulia şi ne împinge din cerdac în ogradă, printre curci. Nu vrea să apară poze la ziar.
Supărarea subită a bărbatului se lămureşte puţin mai târziu la Primărie. Cozma Sârbuleţ, primarul, spune că omul de afaceri Vladimir Plahotniuc, preşedintele Fundaţiei Edelweiss, „una dintre cele mai puternice instituţii din Republică”, a trimis la Copăceni un om de-al lui să evalueze casa în care s-a născut Adrian Păunescu, având de gând să facă acolo un muzeu, o casă memorială. „Şi va fi o casă memorială acolo, fiindcă Fundaţia Edelweiss e puternică, poate să facă un oraş, nu o casă”, întăreşte primarul. Dacă apar poze cu casa, dacă se vorbeşte că e gata să se răstoarne pe-o parte, atunci proprietarii ar pierde la preţ. Arţăgosul care ne-a dat afară e un vecin care are grijă de casă. Maricica Bârsanu, proprietara casei, stă în Chişinău.
Casa în care s-a născut Poetul nu a aparţinut niciodată părinţilor lui. Învăţătorii Floarea şi Constantin Păunescu s-au cunoscut la şcoala dintr-un sat din Sălaj, iar după pierderea Ardealului au ajuns la Copăceni în 1941 şi au locuit cu chirie (sau le-a fost pusă la dispoziţie de autorităţile române, nimeni nu ştie) în această casă, unde, la 20 iulie 1943, s-a născut Adrian Păunescu. „Sigur că s-a născut chiar acasă, în casa asta – spune primarul Cozma Sârbuleţ –, fiindcă pe atunci nu era maternitate. Venea moaşa comunală acasă… Şi cine avea zile trăia; cine nu, nu. Şi trăiau oamenii, nici o grijă!”
Bătrâna zice că a plâns când Păunescu a fost în¬mormântat. Acum plânge de jalea ei, că bărbatul e parali¬zat de şapte ani, iar ea are o hernie, stă cu maţele afară pe sub pestelcă, dar nu se mai duce la doctor, că e bătrână, ce să-i mai facă? Şi nici bani n-are. Mulţi din bătrânii satului, de când se tot scrie la ziare despre moartea lui Adrian Păunescu, sar în faţa oricărui străin şi strigă că ei l-au cunoscut când era mâţâţăl, se fac mai bătrâni cu zece ani, că poate nici nu erau născuţi pe atunci, şi totul numai ca să capete un ban, dar ea n-are nevoie de nimic, nu-i trebuie nimic de la nimeni. Ptiu!, ptiu!, ptiu!, cât venin în inima maldavanului nost’, să spună, auzi, că s-a lăudat ea la televiziune că i-a dat ţâţă lui Andrian, Doamne-Dumnezeule, când ea n-avea nici treişpe ani! Doar a avut grijă de el exact ca o mamă, fără dat ţâţă. Ce poet mare a ţinut ea în braţe şi l-a şters la cur, se plânge ţaţa Anica, şi nepoţii ei nici nu ştiu cine e Adrian Păunescu, ei nici nu ştiu bine româneşte. Uite, asta mică, Maria, citeşte "Povestiri despre Ceapaev", de Viktor Banikin, în româneşte, dar cu litere de la ruşi, ptiu!, ptiu!, ptiu!, ruşi!!! Comunişti!
Dacă rămânea Păunescu în Basarabia? – se întreabă doica lui. Ce se alegea de el? Şi după un scurt ocol printr-un viitor neîntâmplat, mâca Anica revine în primă¬vara lui 1944. Într-o zi, când s-a dus la doamna învăţătoare să ia copilul în grijă, Anica a găsit casa pustie. Femeia îşi luase copilul şi fugise din calea ruşilor, care se apropiau de la nord. "Pe 29 şi 30 martie 1944, trupele sovietice au ocupat linia Copăceni-Sângerei. Mama şi copilul s-au refugiat înainte de această dată. Deci cam opt luni a stat Adrian Păunescu aici. Nu există nicio urmă a lui. Dar important e că s-a născut aici. Şi aici va trebui să şi renască”, mărturisește prof. de istorie Emilia Sîrbuleț.
……..
”Din păcate, casa aceasta nu am putut s-o facem muzeu, așa cum ne doream și ar fi fost normal, astfel că bustul din bronz al Poetului, donație a Societății Cultural-Istorice ”Mihai Viteazul” Ploiești, îl vom amplasa în fața Gimnazialui ”Adrian Păunescu” din Copăceni”, a spus Mircea Cosma, președintele Societății sus-menționate, la una din vizitele sale la Copăceni.
La festivitatea (neînțeles de discretă !?!) a dezvelirii bustului, care a avut loc în ziua de 3 decembrie curent, au mai participat, alături de autoritățile locale : Mircea Cosma, Rareș Enescu – consilier județean și primarul comunei Măgurele, Vasilică Diaconu.
De remarcat faptul că Societatea Cultural-Istorică ”Mihai Viteazul” a ridicat, în ultimii 20 de ani, peste o sută de busturi și statui ale unor mari voievozi și oameni de cultură români în mai toate marile orașe europene, inclusiv la Tokyo. Menționăm doar câteva nume : Vlad Țepeș, Matei Basarab, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al.I.Cuza, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Constantin Brâncuși, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu sau Adrian Păunescu. Multe dintre acestea se află ridicate în cealaltă Românie, de peste Prut.
Ioan POPESCU, Ploiești
