Așteptările mele au fost unele mari, înainte de toate, pentru că precedentul ministru al Educației, dl prof. Mihail Șleahtițchi, a avut o prestanță publică excelentă, reușind să transmită ceea ce era demult cazul să transmită un funcționar de asemenea rang și într-o asemenea postură. Gurile rele spun că tocmai ăsta a și fost motivul pentru care a fost demis, respectiv că a tranșat subiectul reformei în învățământ, al istoriei și limbii române, dar și a caracterului vădit elitist al comportamentului său. Liberal fiind (nu neapărat în sensul partizan al termenului), m-am raportat la toate aceste lucruri ca la unele bune și necesare, or venind după unii ca Gheorghe Sima, Victor Țvircun și chiar mai parfumatul, dar la fel de comunistul Leonid Bujor, era nevoie de un ministru hotărât, cult și de viță nouă, dacă nu de una nobilă. Știu despre ce vorbesc, pentru că am lucrat în comisia parlamentară în care a fost membru și ex-ministrul Șleahtițchi. Dar iată că până la urmă, premierul a cedat presiunilor sistemului pe care-l popește de o vreme el însuși, cu sau fără gânduri de a-l schimba, eliminându-l din Guvern și din conducerea partidului pe unul dintre pilonii acestora.
Din aceste motive, mutarea lui Mihail Șleahtițchi la Președinție m-a întristat inițial, îngrijorat fiind de numirea unei persoane de care nu am auzit și care era necunoscută publicului de la noi ori din altă parte. Pe de altă parte, după atâția ani de discuții sterile despre specialiștii moldoveni care performează prin țări străine și care nu vor să se întoarcă în republică pentru că ar avea salarii mici, s-ar opune unei caracatițe vicioase instituționalizate și ar pierde mult din sănătatea lor și a familiilor, mi-am zis că tocmai acum e momentul să ne bucurăm de fericita excepție. Un profesionist nici prea tânăr, nici sovietic, convins de unii sus-puși să se întoarcă pe plaiurile natale pentru a înfăptui ceea ce nimănui nu i-a reușit până acum, adică „sfânta reformă”, în al cărei nume s-au înălțat și au căzut partide și alianțe; s-au născut și au murit parteneriate; au sărăcit unii și s-au îmbogățit alții.
De data aceasta, după un lung ciclu de învățători, pedagogi și profesori, la cârma formei supreme a instituționalizării educației moldovenești a fost instalat un economist specializat pe reforma administrativă. Oare nu sună a exact ceea după ce tânjeam cu toții? În sfârșit, avem un om care știe să creeze, să implementeze, să monitorizeze și să evalueze niște politici publice, eficientizând funcționarea unei instituții-mamut, specializată până nu demult în îndoctrinarea și sovietizarea moldovenilor. Partea de educație să rămână pe seama pedagogilor din grădinițe, școli, colegii și universități, iar partea de asigurare a acestora cu toate cele necesare să-i revină ministerului. Așa ar fi mai util decât să se implice chiar toată lumea în „formarea noii generații, salvatoare de nații”. Ajunge cu sistemul de propagandă ideologică centralizat și mesianic. Să se mai ocupe și altcineva decât cadrele didactice de planificări strategice, achiziții, monitorizări, studii de fezabilitate și raportări. Totul este să se vrea și să fie lăsați în pace.
Revenind la discuția în sine, aceasta a fost una deosebit de utilă, chiar dacă pe alocuri dna ministru a transmis nesiguranță, oferind răspunsuri mult prea diplomatice pentru funcția pe care o deține. Dar să punem acest fapt pe seama perioadei scurte de ghidaj a acesteia.
Totuși, am putut desprinde unele lucruri clare din discursul dnei Sandu. În primul rând, scopul ei principal este de a înfăptui reforma sistemului educațional. Cu alte cuvinte, ar trebui ca în scurt timp să cheltuim mai puțin, dar să avem profesori și elevi mai mulțumiți; să investim mai mult în dezvoltarea resurselor umane și mai puțin în întreținerea unor grămezi de cărămizi și beton; să avem școli mai îndepărtate de elevi, dar mai bine dotate și profesori profesioniști și performanți; să prevenim copierea la examene prin introducerea unui sistem de supraveghere video, dar nu prin introducerea mascaților înarmați; să avem angajați mai puțini în minister și instituții de educație, dar mai buni și cu salarii mai mari și multe altele.
Una dintre sursele banilor pentru profesori, dotări și alte cele ar fi tocmai închirierea sau vânzarea clădirilor fostelor școli care trebuiau întreținute pentru câteva zeci de elevi către agenți privați.
Reducerea corupției este și ea în vizorul ministrului. Aceasta a remarcat, parțial eronat, că RM e singurul stat în care părinții plătesc pentru ca odraslele lor să nu învețe. Mita, fie că aceasta apare sub forma „salariilor în plic” pentru profesori, reparațiilor sălilor, „atențiilor”, sau ale altor invenții comuniste, e la ordinea zilei. Ei bine, din fericire sau nu, RM nu e singurul loc în care toate acestea sunt rutinare, alte state sau zone pline de reziduuri ruso-sovietice având aceleași probleme. Recent, același lucru îl spuneau o ONG-istă din Cecenia și un profesor universitar din Federația Rusă.
Am fost convins, așadar, că decizia învestirii Maiei Sandu a fost una bună și îmi pun mari speranțe în performanțele acesteia, chiar dacă niciun ministru nu este egal cu sistemul din care face parte, mai ales dacă acesta este un profesionist fără apucături politicianiste, sau mai rău, comuniste.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
