„Singurul meu copil vine o dată pe an acasă”
După un kilometru de mers pe jos de acolo de unde se opreşte un transport de călători venit dinspre Ungheni, intrăm, în sfârşit, în Medeleni, o aşezare cu uliţe largi, dar aproape pustii. Cu cât înaintăm în această oază a uitării, cu atât mai multe case vechi lăsăm în urma noastră, adormite parcă în liniştea dezolantă.
Majoritatea celor care locuiesc aici sunt oameni în etate, adică bătrâni, cei mai mulţi dintre ei fiind solitari de zeci şi zeci de ani. Sunt diferite motivele acestei singurătăţi: a trecut în nefiinţă soţul sau soţia, au plecat copiii şi nu-şi mai amintesc de unde au pornit, a ieşit într-o zi pe poartă mama sau tata şi… aşa a şi rămas pe prispă un biet orfan îmbătrânind. Din când în când, atunci când se satură de treburile lor de prin jurul casei, pe înserate ies la porţi aceşti tainici şi cărunţi solitari, se sprijină cu umărul de stâlpul cariat şi privesc incert în zare – poate se întoarce acasă măcar unul din copiii rătăciţi prin lume în căutarea altei vieţi şi care să vină şi să-i întrebe pe părinţii însinguraţi de nevoi şi de sănătate…
Satul e trist şi e în aşteptare… Constantin Vinscunschi are 74 de ani şi locuieşte de zece ani singur. A fost căsătorit de două ori, dar ambele soţii au decedat. S-a bucurat chiar când l-am rugat să ne spună povestea vieţii lui, fiindcă în sat nu prea are cu cine vorbi şi, de zece ani, adoarme şi se trezeşte în singurătate.
Este un adevărat gospodar – are două vaci, câţiva porci, iar de urât îi ţin un căţel şi o pisică. Deşi are o gospodărie mare, le reuşeşte pe toate – se trezeşte pe la ora trei dimineaţa, îşi face de mâncare, spală rufele, hrăneşte animalele şi apoi se duce la câmp. Din prima căsătorie are o fată, stabilită la Chişinău de mai mulţi ani. Când l-am întrebat de ce a rămas singur, fără ajutor la bătrâneţe, bătrânul a coborât privirea în pământ şi ne-a rugat să nu vorbim despre aceste lucruri. Sunt prea dureroase…
Ne povesteşte cu mândrie însă că are doi nepoţi, unul termină anul acesta studiile în Bulgaria, iar cel mic a venit nu demult şi a cerut şapte mii de lei pentru a achita contractul de studii. Este student în anul întâi, la Academia de Studii Economice. Nu este prima dată când îi ajută pe cei dragi. Câţiva ani în urmă a vândut casa părinţilor şi pe cea în care locuia. Şi-a cumpărat o căsuţă mai modestă, iar banii pe care i-a obţinut de la aceste tranzacţii rurale i-a dat fetei şi nepoţilor.
Cu toate străduinţele sale, rudele acestea ale lui îşi amintesc de tata şi bunelul lor foarte şi foarte rar. Nu este supărat pe fiica lui: „Acolo, la Chişinău, are un serviciu bun, copiii au unde învăţa, dar aici ce să faci, să mori de foame? Nici locuri de muncă, nici grădiniţă, nici şcoală!”.
„Grădiniţă nu avem de 20 de ani, iar în curând şi şcoala se va închide”
Discutând cu oamenii din sat, am aflat că grădiniţa nu mai funcţionează de două decenii, iar acum se vorbeşte că şi şcoala se va închide curând. Sunt puţini copii, de aceea Ministerul Educaţiei a decis ca şcoala să fie lichidată. După cum spune directoarea gimnaziului din Medeleni, în acest an în clasa I au mers şase elevi. În celelalte clase numărul copiilor nu depăşeşte cifra şapte. Dintre ei, foarte puţini frecventează şcoala şi de multe ori profesorii sunt nevoiţi să meargă pe la casele oamenilor să-i convingă pe părinţi să-şi dea copiii la şcoală. Pentru că în sat nu există grădiniţă, profesorii se ocupă şi de micuţii din grupa pregătitoare, care vor merge la anul la şcoală.
Dacă se va închide şcoala, părinţii vor trebui să-şi trimită copiii la studii în alte localităţi. Ei spun că se tem pentru siguranţa lor, iar studiile în alt sat sau oraş ar presupune şi cheltuieli suplimentare. Unii copii ar putea rămâne acasă, deoarece părinţii nu consideră necesar să „dea bani pentru plimbatul copiilor”, iar alţii pur şi simplu nu vor avea cu ce acoperi aceste cheltuieli.
„Dacă se închide şcoala, apucăm drumul Italiei”…
Elena Vatamanu este director adjunct şi profesoară la gimnaziul din sat. E divorţată şi şi-a crescut copiii singură pentru că, de când a plecat, soţul nu a contribuit cu bani la întreţinerea familiei. Are două fiice, mari deja, au terminat studiile, dar nu au unde lucra. Singurul venit al familiei îl constituie salariul ei de profesoară. „Dacă şcoala se închide, nu ştiu ce am să fac. Apuc drumul Italiei”, spune ea.
Angela Rusu are trei copii, dintre care doi încă învaţă la şcoala din sat. Dacă singura opţiune va fi şcoala din Petreşti, care se află la 7 km distanţă, cel mai probabil va fi nevoită să se mute acolo cu traiul. Nu vreau ca cei trei copii ai mei să trăiască departe de părinţi la o vârstă atât de fragedă. Sunt încă mici şi au nevoie de ambii părinţi. Nici transportul zilnic, închiriat de Direcţia raională de învăţământ, nu i se pare o idee prea bună. O curbă periculoasă la ieşirea din sat a curmat multe vieţi.
Copiii îşi fac planuri de viitor, departe de casă
De ce rămâne satul cu tot mai puţini locuitori? Chiar de mici, copiii îşi fac planuri de viitor, un viitor proiectat departe de sat. Fie în capitală, fie peste hotare – ei îşi doresc să plece când vor fi mari undeva ca să poată munci şi trăi mai bine.
Cătălin este în clasa a III-a. Creşte numai cu tata. Mama a plecat peste hotare la muncă şi nu s-a mai întors. Tatăl lucrează în oraş şi face naveta. Cătălin e trist că şcoala se va închide, îi place să înveţe aici şi toţi prietenii lui sunt aici, deşi nu a putut să-mi spună ce este o sală de sport. Nici nu are de unde să ştie, pentru că la şcoală nu au aşa ceva. Totuşi, ar vrea să înveţe în oraşul Ungheni, unde locuieşte o sora de-a sa. O spune aproape în şoaptă şi cu o privire melancolică. Am avut impresia atunci că-mi destăinuieşte un vis pe care nu l-a spus încă nimănui. Dar nici pe tata singur nu vrea să-l lase, nu va proceda niciodată aşa cum a procedat mama lui cu el.
Transport – numai în zilele de joi şi duminică. „Mai mult nici nu le trebuie”
Oamenii se gândesc cu frică la boală pentru că, în caz de boală, nimeni nu le-ar veni în ajutor. Transportul spre Ungheni este asigurat numai joia şi duminica. În restul zilelor, dacă au vreo urgenţă, se străduiesc să se descurce singuri, de cele mai multe ori o bicicletă pare să fie cel mai mare ajutor. Pentru bătrâni, singura plimbare este până la magazinul din sat.
Primarul satului, Vadim Dadus, spune că oamenilor „le ajunge” transportul numai în zilele de joi şi duminică, atunci când merg la piaţă. Pare să fie supărat pe alegătorii săi, pentru că tot pentru fosta guvernare optează, „deşi i-a adus la sărăcie şi mizerie”. „Stau la hotar cu UE, România, ar trebui să ia exemplu, dar ei nu înţeleg”, a mai adăugat indignat primarul. Cum a ajuns primar, fiind de o altă culoare politică, nici noi n-am înţeles, nici el nu ne-a explicat.
Unii localnici spun că lucrurile par să se schimbe spre bine şi că nu sunt supăraţi pe primar, ci chiar sunt mulţumiţi de el. Au adunat cu toţii bani şi vor avea în curând apă în localitate, în şcoală s-a făcut reparaţie, iar restul se va face… cu timpul. Au învăţat să aibă răbdare.
Irina Papuc
