(Epilog) Experienţe lituaniene (V)

Pornind de la curăţenia pe străzi, cultura oamenilor, care se reflectă în comportament, felul de a vorbi sau de a conduce în trafic, la precizia cu care vine transportul public sau evoluţia istorică şi politică diferenţiată, care se reflectă în calitatea clasei politice sau nivelul ridicat de cultură politică al lituanienilor. Atâta timp cât am descris experienţele lituaniene, m-am ferit în general să fac aluzii la R. Moldova sau să compar aceste două ţări. Ar fi însemnat să-mi compromit intenţia iniţială prin incompatibilitatea celor două modele de dezvoltare social-economică şi politică. Această ultimă parte a reflecţiilor vreau să o dedic unui efort de a le pune într-o dimensiune de comparaţie.

Ieşite din URSS cam în acelaşi timp, la fel cum au şi intrat acolo, Lituania şi R. Moldova au avut trasee de evoluţie absolut diferite. Lituania, printr-un remarcabil efort de democratizare şi putere de sacrificiu, a devenit parte a civilizaţiei euroatlantice prin integrarea în NATO şi UE, în timp ce R. Moldova a ales CSI şi, după ce a fost divizată printr-un război în două entităţi, a re-intrat în sfera de influenţă a Rusiei. Această diferenţă în opţiunile politice şi geopolitice după destrămarea URSS a făcut deseori Lituania (iar prin extensie Ţările Baltice) un punct de referinţă în R. Moldova, atunci când se doreşte a explica situaţia politică curentă şi viitorul nostru.

Atunci când judecă această comparaţie, istoricii, politicienii, formatorii de opinie publică şi alte segmente ale societăţii moldoveneşti invocă invariabil anumite dimensiuni de comunitate în istoria Lituaniei şi cea a R. Moldova. Prima dimensiune este a începuturilor istorice, adică din timpurile medievale, când Lituania şi Moldova erau vecine, aveau relaţii strânse şi bune, luptau împreună în războaie, menţineau relaţii dinastice (fie prin alianţe, fie prin mariaje), menţineau relaţii comerciale şi economice etc. Al doilea moment al unităţii este experienţa nefericită în cadrul Imperiului Rus, când Lituania a fost anexată după trei împărţiri consecutive ale Poloniei din 1792-1795, iar Basarabia în 1812. Următorul moment al istoriei comune este evoluţia din perioada interbelică, când Lituania a obţinut independenţa în 1918, iar Basarabia a devenit parte a României întregite. În ambele cazuri, momentul a fost perceput ca un act de justiţie istorică, aceste entităţi devenind prin aceasta parte integrantă a civilizaţiei occidentale. Ocupaţia sovietică din anul 1940 este un alt punct de referinţă în accentuarea destinelor noastre comune. În urma pactului sovieto-german din 1939, Lituania şi Basarabia au fost anexate, transformate în republici sovietice şi au suportat efectele regimului totalitar comunist. Eforturile comune în demontarea colosului sovietic i-au unit din nou pe lituanieni şi moldoveni, iar R. Moldova a fost primul stat care a recunoscut independenţa Lituaniei, restabilită la 11 martie 1990. A fost una din cele mai curajoase decizii politice ale R. Moldova ca stat, dacă stăm să ne gândim că, la acel moment, era încă parte a URSS şi era expusă la diferite acţiuni punitive din partea Moscovei. Eforturile comune au condus cele două state spre independenţă, considerat a fi al doilea act de justiţie istorică în istoria celor două entităţi, deşi traseele de opţiune politică şi orientare geopolitică au fost diferite.

În realitate, atunci când analizăm aceste comparaţii şi momentele de unitate, sesizăm că multe dintre aceste percepţii sunt marcate de mituri, stereotipuri şi chiar ignoranţă în cunoaştere. Spre exemplu, atunci când compară continuitatea relaţiilor din perioada medievală dintre Lituania şi R. Moldova, unii (chiar şi în Lituania) fac o eroare istorică elementară în a trata actuala R. Moldova ca pe o entitate ce reiese din statul medieval moldovenesc. Pe când în realitate, nucleul statului moldovenesc medieval şi modern se afla în România, iar după unirea din 1859 drepturile sale politice şi juridice au revenit statului român. Istoria R. Moldova, ca un construct sovietic iniţiat în 1924, este deja alta.
Comparaţia cu locul din Imperiul Rus este de asemenea marcată de multe erori de interpretare. Lituanienii au fost anexaţi şi integraţi ca unitate compactă şi au acţionat ca entitate integră în raport cu Rusia, pe când moldovenii au fost expuşi, începând cu 1775, la trei procese alternative şi concurente de construcţie statal-imperială diferenţiate (austriac, rus şi românesc). Deoarece nucleul statului moldovenesc a rămas în România, românii din Basarabia nu au avut îndemânarea şi abilitatea politică de a rezista complexelor procese de rusificare politică, economică, culturală şi militară, fiind în perioada ţaristă marginalizaţi din punct de vedere politic, prioritar rurali, cei mai puţin educaţi şi lipsiţi de elite, care ar fi putut să le reprezinte interesele.

Situaţia lituanienilor şi moldovenilor în cadrul Uniunii Sovietice de asemenea rezistă cu greu unei comparaţii. Primii au fost anexaţi ca stat independent (un fapt niciodată recunoscut de statele occidentale), iar Basarabia a fost ruptă de la România şi unită cu RASS Moldovenească. În timp ce politicile sovietice au întâlnit în Lituania o rezistenţă constantă determinată de existenţa unor tradiţii anterioare de statalitate şi repere identitare clar exprimate, în cazul RSS Moldovenească acestea au fost contracarate printr-un efort sovietic de modelare a unei identităţi moldoveneşti şi de anihilare a celei româneşti. Cu alte cuvinte, dacă Lituania este o societate tradiţională, care în ciuda experienţelor sovietice a putut conserva „trecutul” şi nu a interiorizat comunismul, considerându-l apriori un corp străin identităţii, R. Moldova este o societate care-şi datorează în mare parte identitatea perioadei sovietice, care a încercat să inoculeze aici o limbă, un grup etnic şi o elită politică diferenţiată de pornirile iniţiale ale identităţii româneşti. Rezultatul mixt al acestor politici în RSSM a generat dihotomia fundamentală de statalitate în R. Moldova după independenţă şi a făcut imposibilă articularea unor politici coerente care ar fi putut reînnoda cele „două istorii” (interbelică şi postcomunistă) întrerupte de comunism, aşa cum a fost în Lituania.

Atunci când Lituania şi R. Moldova au ieşit din comunism, singurul raţionament al existenţei lor a fost repararea injustiţiei istorice cauzate de Pactul Molotov-Ribbentrop şi ocupaţia sovietică şi restabilirea identităţii istorice întrerupte în anul 1940, fie în sensul restabilirii independenţei, cum a făcut Lituania, fie în sensul revenirii la simbolurile identităţii româneşti, cum a fost iniţial în cazul R. Moldova. Pentru ambele entităţi, aceste acţiuni însemnau nu numai o ruptură definitivă de dimensiunea euroasiatică, dar şi revenirea la un spaţiu de civilizaţie euroatlantică, de unde au fost rupte în 1940. Pentru lituanieni acest lucru a fost un raţionament de a fi ca identitate şi statalitate, pentru moldoveni lucrurile au stat altfel. Pentru lituanieni, Occidentul este o chestiune de percepţie istorică, spirituală, culturală şi mentală a identităţii, pentru moldoveni, Uniunea Europeană şi Occidentul sunt o chestiune mecanică, geografică şi politică, un târg de beneficii pentru clasa politică şi de avantaje pentru restul populaţiei. Şi prin asta pun punct comparaţiilor, pentru că locul unde se află unii şi unde se află alţii mă scuteşte de alte comentarii.