Euro, un vis al dreptei, care nu a funcţionat

Moneda euro a scăzut până la pragul minim de schimb faţă de francul elveţian, pe când dobânzile titlurilor de stat italiene şi spaniole au crescut la niveluri-record. Acest ultim episod din criza zonei euro e rezultatul temerilor că Italia este acum contaminată. Cu o economie de 1,43 trilioane de euro şi o datorie de 1,75 trilioane de euro, Italia este prea mare ca să cadă, şi autorităţile europene sunt alarmate. Deşi la ora actuală nu sunt multe motive de îngrijorare referitor la o creştere suficient de mare a ratei datoriei italiene, încât solvabilitatea ţării să fie periclitată, pieţele financiare reacţionează în mod iraţional şi fac să crească atât teama, cât şi perspectivele unei profeţii auto/îndeplinite. Faptul că autorităţile europene nu pot nici măcar să se pună de acord asupra felului în care trebuie să se ocupe de datoria Greciei – o economie de şase ori mai mică decât cea a Italiei – nu inspiră încredere în capacităţile lor de a se descurca cu o criză şi mai mare.

Merită euro să fie salvat?

 Economiile mai slabe din zona euro – Grecia, Portugalia, Irlanda şi Spania – sunt deja confruntate cu perspectiva mai multor ani de constrângeri economice, inclusiv cu rate ale şomajului extrem de mari (16%, 12%, 14% şi, respectiv, 21%). Din moment ce scopul acestor suferinţe autoprovocate este de a salva euro, trebuie să ne întrebăm dacă euro merită salvat. Să ne punem această întrebare din perspectiva majorităţii europenilor care muncesc pentru a-şi câştiga traiul – adică dintr-un punct de vedere progresiv.
Se spune adesea că uniunea monetară – care include acum 17 ţări – trebuie menţinută pentru binele proiectului european. Acesta include idealuri nobile precum solidaritatea europeană, construirea unor standarde pentru drepturile omului şi integrarea socială, menţinerea sub control a naţionalismelor de extremă dreapta şi, bineînţeles, integrarea economică şi politică pe care se bazează aceste progrese. Dar se creează o confuzie între uniunea monetară sau zona euro şi UE în sine. De exemplu, Danemarca, Suedia şi Marea Britanie fac parte din UE, dar nu şi din uniunea monetară. Nu este niciun motiv ca proiectul european să nu continue şi UE să nu prospere, fără euro.

Sunt motive temeinice pentru a spera că acest lucru se va întâmpla. Problema e că uniunea monetară, spre deosebire de UE, este un proiect liberal ambiţios. Dacă acest lucru nu a fost clar de la începutul lui, ar trebui să fie dureros de clar acum, pe măsură ce economiile mai slabe ale zonei euro sunt supuse unor constrângeri care erau până acum rezervate ţărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, prinse în ghearele Fondului Monetar Internaţional şi ale guvernatorilor acestuia din G7. În loc să încerce să iasă din recesiune prin stimulări fiscale şi/sau monetare, aşa cum au făcut majoritatea guvernelor lumii în 2009, aceste guverne sunt obligate să facă tocmai contrariul, cu un preţ social enorm. Rănilor li s-au adăugat insulte: privatizările din Grecia sau „reforma pieţei muncii” din Spania; efectele regresive ale măsurilor adoptate asupra distribuirii veniturilor şi a bogăţiilor; micşorarea şi slăbirea statului-bunăstare, în timp ce băncile sunt salvate pe cheltuiala contribuabililor. Toate acestea sunt dovada clară a proiectului liberal conceput de autorităţile europene, precum şi a tentativei lor de a profita de pe urma crizei pentru a impune schimbări politice de dreapta…

Natura liberală a uniunii monetare a fost instituţionalizată încă de la început. Regulile care limitează datoria publică la 60% din PIB, deşi sunt încălcate în practică, sunt inutil de restrictive în perioada de recesiune şi creştere mare a şomajului. Banca Centrală Europeană, a cărei misiune unică e să se ocupe de rata inflaţiei şi nicidecum de cea a şomajului, e un alt indicator nefavorabil.

Rezerva Federală a SUA, de exemplu, este o instituţie conservatoare, dar, cel puţin, obligată prin lege să se preocupe atât de şomaj, cât şi de inflaţie. Iar aceasta – în ciuda incompetenţei ei de a depista cele opt trilioane de dolari (5,72 trilioane de euro) de speculaţii imobiliare, care au condus la prăbuşirea economiei americane – s-a dovedit a fi flexibilă în faţa recesiunii şi a unei creşteri economice încetinite, producând peste două trilioane de dolari (1,43 trilioane de euro) în urma unei politici monetare expansioniste. Prin comparaţie, extremiştii care conduc Banca Centrală Europeană au crescut dobânzile din aprilie şi până acum, în ciuda unei rate a şomajului la nivel de depresie în economiile mai slabe din zona euro.

Efort pentru un proiect de dreapta

Unii economişti şi observatori politici susţin că zona euro are nevoie de o uniune fiscală, cu o mai bună coordonare a politicilor bugetare, pentru a putea funcţiona. Dar politicile fiscale liberale sunt contraproductive, după cum se vede, chiar dacă sunt mai bine coordonate. Alţi economişti susţin că diferenţele importante de productivitate dintre economiile statelor membre creează dificultăţi serioase pentru o uniune monetară. Şi chiar dacă aceste probleme ar fi soluţionate, zona euro nu merită acest efort atât timp cât este constituită ca un proiect de dreapta. Integrarea economică europeană care a precedat zona euro a fost diferită. UE a făcut eforturi să tragă în sus economiile mai slab dezvoltate şi să le protejeze pe cele mai vulnerabile. Dar autorităţile UE s-au dovedit a fi neînduplecate în cadrul uniunii monetare.

Această idee – că euro trebuie salvat de dragul solidarităţii europene – se bazează, de asemenea, pe o simplificare exagerată a motivelor reticenţei contribuabililor din ţări precum Germania, Olanda şi Finlanda în faţa „salvării” Greciei. Deşi nu se pune la îndoială faptul că o parte a acestor reticenţe se bazează pe prejudecăţi naţionaliste – adesea exacerbate de mass-media -, ele nu explică întregul fenomen. Mulţi europeni nu vor să plătească nota pentru salvarea băncilor europene care au acordat împrumuturi greşite. Iar, pentru a compara două dezbateri în care cei care se opun unor politici distructive sunt catalogaţi drept „înapoiaţi” şi „izolaţionişti”, autorităţile europene nu „ajută” Grecia mai mult decât Statele Unite şi NATO „ajută” Afganistanul… Se pare că o mare parte a stângii europene nu înţelege natura liberală a instituţiilor, a autorităţilor şi, îndeosebi, a politicilor macroeconomice cu care se confruntă zona euro. E un aspect al unei probleme generale, a publicului din toată lumea care nu înţelege bine politicile macroeconomice, ceea ce a permis băncilor centrale de dreapta să impună politici distructive. Câteodată chiar în timpul unei guvernări de stânga. Aceste neînţelegeri, împreună cu lipsa unui aport democratic, ar putea contribui la explicarea paradoxului care face ca Europa să aibă, la ora actuală, mai multe politici macroeconomice de dreapta decât Statele Unite ale Americii. Asta în ciuda unor organizaţii sindicale mult mai puternice şi a altor baze instituţionale pentru o politică economică mai progresistă.

Mark Weisbrot

Mark Weisbrot este un economist american, codirector al Centrului de Cercetări Economice şi Politice de la Washington. Are un doctorat în economie, a scris numeroase articole despre politicile economice din lume, mai ales despre America Latină. Este coautor, împreună cu Dean Baker a Siguranţei Sociale: Criza Telefonului (nu a fost tradusă în limba română).

Sursa: www. presseurope.eu, după „The Guardian”