Europarlamentar: Război în Europa ? Nu este exclus.

În cadrul summitului încheiat joi noapte, liderii europeni au ajuns la un acord pentru consolidarea zonei euro, prin crearea unui mecanism de susţinere a ţărilor în dificultate. Acest mecanism se va afla în Tratatul comunitar. Ideea a aparţinut iniţial Germaniei şi apoi Franţei, care doresc evitarea unor viitoare probleme de lichiditate în UE, cum a fost cazul în timpul crizei Greciei. Toate acestea au venit după ce, la Deauville, liderii francez, german şi rus au discutat despre viitoarea arhitectură de securitate a Europei. În acest timp, la Bucureşti, moţiunea de cenzură a Opoziţiei era respinsă. Am discutat despre toate acestea cu europarlamentarul Adrian Severin, membru al Partidului Socialiştilor Europeni.

Ovidiu Nahoi: Domnule Severin, credeţi că respingerea moţiunii e un eşec pe care Partidul Social Democrat trebuie să şi‑l asume?

Adrian Severin: Nu ştiu dacă se poate vorbi despre un eşec al Partidului Social Democrat. Cred că mai degrabă se poate vorbi despre un eşec al democraţiei, ceea ce oricum este foarte grav. Abţinerea de la vot sau boicotarea votului de către majoritate este o atitudine profund nedemocratică. Numai că vreau să afirm imediat că a nu vota la vedere este doar o altă faţă a monedei care, pe partea cealaltă are votul la vedere. Nici nu mai ştiu cine a inventat votul la vedere, dar el a fost practicat de toate partidele politice. A nu vota deloc, cum a făcut PDL ieri, este la fel de rău cu a vota la vedere, cum au făcut toate celelalte partide.

Ion M. Ioniţă: Când am vorbit despre eşec nu ne gândeam neapărat la numărul de voturi. Pentru că există o majoritate şi ea şi-a susţinut Guvernul. Se poate discuta modalitatea în care a făcut-o. Dar noi ne gândeam la eşecul PSD de a construi o alternativă.

A.S.: Iarna nu-i ca vara şi Opoziţia nu-i ca majoritatea. Opoziţia trebuie să facă gesturile critice necesare, chiar ştiind că nu are suficiente voturi ca să obţină ceea ce doreşte. În acelaşi timp, noi suntem într-o situaţie de criză. Eu am spus-o de fiecare dată, când am avut ocazia: când e vorba de o criză economică şi socială internă, nu ai cum să amesteci platformele. Aici, unii sunt social-democraţi şi vor impozitul progresiv, ceilalţi sunt de dreapta, ştiu eu liberali, creştin-democraţi, şi vor impozitul unic. Deci, din păcate, nu există, după părerea mea, posibilitatea de a realiza un guvern care să facă faţă crizei, prin combinaţia mai multor partide.

O.N.: Şi atunci?

A.S.: Şi atunci, singura soluţie sunt alegerile anticipate şi ar fi important să parcurgem rapid procedurile necesare care să ne ducă acolo. Iar acolo, într-adevăr, trebuie să propunem alternative. Şi alternative clare. Nu alternative populiste, amestecate, ca să placă tuturor. Populaţia va alege. Şi ce va alege aia va avea. În rest, eu nu cred că putem vorbi de un eşec al Opoziţiei. Decât, aşa cum am spus, în contextul eşecului democratic general.

O.N.: Dar să nu uităm că actul acesta politic din Parlament a fost şi însoţit de o demonstraţie destul de mare a sindicatelor. Probabil că au fost alte sute de mii, poate milioane de oameni care s-au uitat la televizor într-un moment sau altul al zilei şi s‑au simţit măcar un pic solidari cu demonstranţii.

A.S.: Da, dar uitatul la televizor nu e revoluţie.

I.M.I.: Da, dar nu toţi puteau să se suie în autocare sau trenuri şi să vină la Bucureşti! Ce efecte credeţi că va avea asupra societăţii ceea ce s-a întâmplat ieri?

A.S.: Eu, personal, sunt dezamăgit, într-un fel, şi de numărul participanţilor la această demonstraţie. Uitaţi-vă, sigur păstrând proporţiile, la ce se întâmplă în Franţa. Eu nu spun, neapărat, că e bine sau e rău să demonstrezi. Dar atât timp cât demonstrezi şi alegi această cale, atunci trebuie să o faci aşa cum se cuvine. Nu ştiu ce cifră aveţi dumneavoastră referitor la numărul demonstranţilor…

Adrian Severin: „Abţinerea de la vot sau boicotarea votului de către majoritate este o atitudine profund nedemocratică“

I.M.I.: Cifrele variază: 20.000, 30.000, 50.000, în funcţie de cine a numărat.

A.S.: Dar dumneavoastră, personal, cam în ce cifră credeţi?

O.N.: Eu cred că în jur de 20-30.000.

A.S.: Aşa cred şi eu, culmea, aflându-mă la Bruxelles în timpul evenimentului. Cam în cifra asta cred şi eu încercând să adun tot felul de informaţii, punându-le cap la cap, din ceea ce am putut să văd la televizor, deşi imaginea televizată e înşelătoare. Deci, 20-30.000 e mult, dar, pe de altă parte, este foarte puţin pentru o populaţie de 20 de milioane de oameni. Sunt multe lucruri de spus aici. Pe de altă parte, cei care au venit şi au participat n-au decât să tragă concluziile demonstranţilor din Franţa, care şi ei au participat la demonstraţii mai ample, din păcate şi mai
violente.

I.M.I.: Şi legea pensiilor tot s-a adoptat!

A.S.: Da, legea tot s-a adoptat, după care am auzit oameni spunând: păi, dacă legea s-a adoptat, noi nu mai avem de ce să demonstrăm. Sigur că nu e chiar aşa. Pentru că a demonstra doar pentru a pune presiune pe parlamentari, după care, dacă n-a ieşit cum am vrut, mergem acasă, nu mi se pare că ar fi cu adevărat ideea mobilizării populare. Într-o mobilizare populară, lucrurile ajung să se termine printr-un compromis. Iar acest compromis înseamnă o negociere. Nu merge fiecare pe drumul lui şi, până la urmă, instituţiile îşi impun punctul de vedere, după care ceilalţi pleacă acasă.

O.N.: Dar exact asta se întâmplă şi în România.

A.S.: Absolut! Dar trebuie să vedem şi consecinţele. Consecinţa este că oamenii care demonstrează şi nu obţin nimic se vor duce acasă şi le vor spune celor de acolo: a fost degeaba. Ce anume fost degeaba? De exemplu, e degeaba să încerci să intri într-o formulă de dialog, chiar şi prin intermediul protestului de stradă, cu instituţiile statului. Şi este degeaba ca aceste demonstraţii să se menţină în anumite limite rezonabile, ca formă de manifestare. Şi atunci, vor fi tot mai mulţi oameni gata să facă primul pas: vor fi demonstraţii care nu vor încerca să transmită un mesaj instituţiilor, ci să le distrugă. Şi aceste demonstraţii nu vor fi în limitele unei manifestări rezonabile, ci vor tinde spre manifestări violente.

Testul moţiunii

Când depune o moţiune de cenzură, Opoziţia face un test să vadă dacă Guvernul mai deţine majoritatea. Iar în această situaţie, pentru ca testul acesta să aibă logică, trebuie ca majoritatea să-şi exprime votul. Atunci când şi-l va exprima, în mod secret, vom vedea într-adevăr dacă Guvernul mai are sau nu majoritate. Dacă are majoritate, continuă, dacă nu, trebuie să vină un alt guvern. E logic. În momentul în care majoritatea refuză să voteze, nu mai are loc testul. E ca şi cum vrei să-ţi ştii grupa sangvină dar nu vrei să dai sânge. Moţiunea de cenzură este un test, o analiză, ca la doctor. Dar această analiză nu s-a făcut întrucât pacientul a refuzat să se supună testului.

Un nou Tratat European

Ovidiu Nahoi.: Cum vi se pare ideea de modificare a Tratatului European, în vederea întăririi rigorii bugetare şi a guvernanţei economice europene?

Adrian Severin: Este clar că Pactul de stabilitate, care permite utilizarea unei monede unice, fără o guvernare economică, nu a funcţionat. Şi, din acest motiv, este nevoie de un mecanism care să permită nu doar intervenţii post-factum, ci şi o reglare a lucrurilor în evoluţia acestora. Dacă un asemenea mecanism necesită modificarea tratatelor, atunci ele trebuie modificate.

Ion M. Ioniţă: Dar nu e acesta un risc prea mare, într-o perioadă complicată a construcţiei europene?

A.S.: Nu, este mai degrabă un obstacol psihologic, după toată odiseea Tratatului de la Lisabona. Care să fie riscul? Ca această modificare să nu fie ratificată în toate cele 27 de state? Aceasta nu va afecta cu nimic Tratatul de la Lisabona. Deci, dacă un nou tratat nu se va încheia, va rămâne Tratatul de la Lisabona. Nu e simplu, dar nici atât de complicat. Dar, să nu uităm, dacă am avut probleme în Republica Cehă, nu a fost din cauza Tratatului de la Lisabona, ci a manierei, aş spune eu, neloiale, prin care s-a încercat câştigarea de capital politic de către unii lideri de la Praga. În Irlanda, tratatul a căzut într-o primă etapă nu pentru că el a fost rău, ci pentru că a fost rău explicat, iar unii au încercat să inducă în eroare populaţia. Dacă ase me nea atitudini ale li de rilor, nu ale popoarelor, vor fi evitate, nu va fi niciun fel de problemă.

România trebuie să susţină Europa federală

O.N.: Există comentarii referitoare la transformarea Germaniei într-un fel de hegemon al Uniunii Europene, odată cu introducerea normelor de guvernanţă economică. Ce părere aveţi?

A.S.: Depinde în ce fel reglementăm această idee. Dacă vom lăsa ca aceste măsuri să fie decise de către Consiliu, prin votul statelor membre, deci, printr-o metodă interguvernamentală, normal că cel mai puternic, şi acesta este Germania, poate să adopte o atitudine hegemonică. Dar dacă vom folosi metoda federală şi vom spune că nu statele decid, ci instituţiile europene transnaţionale, atunci nu va mai fi nimeni hegemon. Şi eu cred că România trebuie să susţină această din urmă formulă.

I.M.I.: Apropo de această hegemonie. Despre recenta Trilaterală de la Deauville s-a spus că ar exista un fel de pact al statelor mari: Germania, Franţa, Rusia care, la un moment dat, va fi impus lumii. Cum aţi privit această reuniune?

A.S.: Mie în sine, întâlnirea mi s-a părut bine-venită şi cu rezultate bune, în măsura în care le cunoaştem exact. Pe de altă parte, ar fi pe departe preferabil ca Uniunea Europeană să se întâlnească cu Rusia la Deauville, şi nu doar două state membre. Din acest punct de vedere, observăm fenomenul de renaţionalizare a Uniunii Europene. Adică transferarea accentului de pe instituţiile comunitare europene către guvernele naţionale. Fără îndoială că această evoluţie nu este de bun augur şi, în orice caz, din punctul de vedere al României este extrem de îngrijorătoare.

O.N.: De ce neapărat pentru noi?

A.S.: Pentru că vom ajunge la situaţia bine cunoscută în trecut, în care cei mari vor încerca să dicteze celor mici. Cei mici nu vor accepta, evident, dictatul şi vor încerca să se alieze cu unul sau altul dintre cei mari, pentru a putea de fiecare dată să găsească o anumită protecţie. Aceasta îi va pune pe cei mari, în cele din urmă, în conflict. Şi din aproape în aproape ajungem din nou la război. În această săptămână, un expert american şi unul italian, ambii lucrând pentru un institut de cercetări în domeniul securităţii din SUA, au prezentat un studiu privind guvernarea globală, în faţa Comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului European. Şi, bineînţeles că, în contextul acestei guvernări globale, un capitol important era legat de guvernarea europeană. Una dintre concluzii este că războiul nu este exclus. Iar eu nu obosesc să repet lucrul acesta de o oarecare vreme. Iniţial observam în sală multe zâmbete, după un timp n-au mai zâmbit, dar au ridicat din sprâncene. Acum văd că din ce în ce mai mulţi dau din cap a încuviinţare când reformulez acest avertisment. Renaţionalizarea aceasta este drumul către război. Desigur, ne bucurăm că reuniunea de la Deauville a fost un pas pe calea cooperării, dar această renaţionalizare mă îngrijorează.

Testul Adevărului

1 Consultări şi „consultări" europene. Am discutat săptămâna trecută cu doamna Catherine Ashton, înaltul reprezentant pentru Afaceri Externe, Securitate şi Apărare a Uniunii Europene. Cineva a pus întrebarea dacă doamna Ashton a fost consultată înainte ca doamna Merkel să propună omologului său rus o agendă privind rezolvarea unor conflicte îngheţate din vecinătatea comună, printre care şi conflictul transnistrean. Doamna Ashton a dat un răspuns diplomatic, politic corect, însă din limbajul trupului am înţeles că, de fapt, nimeni nu s-a îngrijit să o anunţe în legătură cu această iniţiativă extrem de importantă.

2 Statele Unite ale Europei. Nu mă ascund şi voi repeta mereu această formulă, a Statelor Unite ale Europei, pentru că este singura şansă pe care o avem. Obiectiv vorbind, printre susţinătorii acesteia trebuie să se numere şi România. În general, ţările noi membre, care aparţin Europei Centrale şi de Est, sunt primele interesate în Europa federală. Altfel, nu au absolut nicio şansă nici să recupereze decalajele care le separă de statele occidentale dezvoltate. Şi nici să scape de sub hegemonia acestora.

3 Avansul extremiştilor. Eu am şi prevăzut, am şi scris despre acesta, că eşecul stângii de a-şi extrage putere politică dintr-o criză care-i confirmă tezele şi valorile priveşte stânga doar în primă instanţă. Pentru că acest eşec nu este valorificat nici de de dreapta, ci este un eşec de care profită extrema dreaptă. Partidele de extremă naţional-populiste avansează în tot mai multe ţări.

4 Istorie, şi nu prea. Cine citeşte istoria perioadei interbelice va constata o mulţime de similitudini legate de ascensiunea extremei drepte, dar acum într-un context diferit. Atunci, lucrurile se petreceau în special în statele sărăcite de război, unde rănile nu se puteau închide. De data asta observăm că acest val avansează în special în ţări dezvoltate, cum ar fi Olanda, de pildă. Sau, spre surprinderea tuturor, Suedia. Ungaria este un mai vechi candidat la asemenea fenomene, a cunoscut acest fenomen şi în perioada interbelică, Şi totuşi, spre deosebire de perioada interbelică, Ungaria nu are un nivel de trai atât de scăzut încât disperarea oamenilor nevoiaşi să-i împingă spre naţional‑populism.

Sursa: Adevarul.ro