Prima parte a proiectului „Expediţiile memoriei”, care s-a desfăşurat în Kazahstan în perioada 20-27 octombrie curent, a pornit anume de la premisa că prin intermediul istoriei orale pot fi obţinute informaţii inedite despre basarabenii deportaţi sau plecaţi voluntar la muncă în Kazahstan şi că anume istoria orală poate mijloci accesul spre identificarea resurselor documentare şi a arhivelor referitoare la tragedia deportărilor staliniste.
Istoria orală este adeseori lipsită de elementul statistic şi oferă doar crâmpeie din informaţiile căutate de cercetător, dar, spre deosebire de alte izvoare istorice, comportă o înaltă doză de sensibilitate şi detalii ce n-ar putea fi identificate în niciun alt fel.
Potrivit recensământului din 1999, în Republica Kazahstan unde convieţuiesc aproximativ 130 de etnii, au fost înregistraţi 594 de români şi aproape 20 de mii de moldoveni. Chiar dacă de atunci aceste cifre au suferit uşoare modificări, miile de moldoveni care-şi duc traiul pe pământul kazah constituie un foarte bogat izvor pentru scrierea unei istorii complete a deportărilor staliniste şi a fenomenului „desţelenirii”.
Echipa „Expediţiilor memoriei” a reuşit ca, timp de o săptămână, să intervieveze câteva zeci de persoane, preponderent români moldoveni, care actualmente trăiesc în Kazahstan, iar o taxonomie a celor intervievaţi ar arăta astfel:
Primul grup ca importanţă, dar, din păcate, pe cale de dispariţie, a fost cel al victimelor repres iunilor staliniste (foştii deportaţi şi prizonieri din lagărele kazahe). Cu regret, un asemenea demers ştiinţific, care ar fi trebuit să aibă loc imediat după declararea independenţei R. Moldova, în condiţiile în care numărul supravieţuitorilor represiunilor staliniste era mai mare, nu a luat fiinţă. Astfel, dacă ex-ambasadorul României în Kazahstan, domnul Vasile Soare identifica, acum câţiva ani, trei persoane în viaţă dintre foştii deportaţi şi prizonieri de război români, echipa noastră nu a putut să-l intervieveze decât pe domnul Ion Rusu, ultimul moldovean rămas în viaţă dintre victimele represiunilor staliniste. Povestea sa reprezintă o veritabilă lecţie de viaţă, Ion Rusu reuşind la cei 93 de ani ai săi să impresioneze profund echipa de lucru şi să devină eroul documentarului pe care planificăm să îl lansăm în rezultatul acestei prime expediţii în Kazahstan. El a stat timp de opt ani în Steplag în urma unui denunţ fără fond, şi asta în condiţiile în care anterior fusese mobilizat forţat în Armata Roşie, şi a fost martor ocular la cea mai mare răscoală din istoria Gulagului, cea de la Kenghir din 1954. După eliberarea din timpul dezgheţului hruşciovist, Ion Rusu a fost nevoit să lupte pentru reintegrarea socială a familiei sale, să-şi aducă soţia deportată în regiunea Kurgan, să muncească şi ca muncitor ziler, şi ca zidar, şi la diferite fabrici pentru a supravieţui. Abia acum doi ani a reuşit să-şi întocmească toate documentele, care-i atestă calitatea de veteran al celui de-al Doilea Război Mondial. Statul kazah s-a dovedit a fi în comparaţie cu Republica Moldova mult mai atent în recuperarea memoriei traumatice a celor afectaţi de represiunile staliniste şi în cinstirea memoriei celor ce au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, fapt demonstrabil prin pensia de invidiat pe care o primeşte domnul Ion Rusu la moment. Acest ultim bastion al românimii represate în Kazahstan ne-a făcut să ne mândrim că aparţinem acestui popor, el aducându-şi aievea aminte de sistemul educaţional interbelic pe care îl vedea drept unul foarte bun, de lumea satului basarabean guvernată de cumsecădenie şi de legile nescrise ale omeniei şi spiritului gospodăros, de fertilitatea proverbială a pământurilor noastre.
Al doilea grup al celor intervievaţi îl reprezintă copiii foştilor deportaţi, care au aflat de la părinţii lor, trecuţi deja în nefiinţă, informaţii de o mare valoare despre represiunile staliniste. Reprezentativ pentru această categorie este Serghei Rusu, fiul lui Ion Rusu care a completat discursul tatălui său referitor la experienţa traumatizantă a internării în lagăr şi a integrării familiei în societatea kazahă. Alte cazuri care merită a fi menţionate se referă la Ion Malenchii sau Petru Nicolaev şi Petru Braşoveanu, aceştia din urmă având înaintaşi care au luptat în armata română. Cu toate că ei cunosc doar fragmentar dramele părinţilor şi ale rudelor, ei pot oferi date esenţiale care să faciliteze cercetarea documentelor de arhivă.
Al treilea grup al celor intervievaţi îl constituie moldovenii, care au plecat la lucru în Kazahstan în anii ’60-’80 ai secolului trecut. O bună parte dintre ei au ajuns să muncească în regiunea Karaganda ca urmare a propagandei sovietice care le prezenta stepa kazahă ca pe un pământ al făgăduinţei, când de fapt locul era o pustietate fără infrastructură, cu un sol şi cu o climă nepotrivite agriculturii. Cu toţii, aceşti muncitori „voluntari” au edificat de fapt Kazahstanul de astăzi, construind drumuri, mine, întreprinderi şi oraşe. O parte dintre ei cunosc încă bine limba română, vizitează periodic R. Moldova şi menţin legătura cu rudele de acasă. Mulţi ar vrea chiar să se întoarcă în satele natale, dar veniturile net superioare pe care le pot obţine în Kazahstan în comparaţie cu salariile şi pensiile mizere din Moldova îi descurajează să o facă. Dintre persoanele intervievate reprezentative sunt cazurile Ninei Vaculiuc, stabilită de 45 ani la Karaganda, Anei Motrescu, originară din Bucovina şi care actualmente locuieşte în Karabas, şi cazul lui Ştefan Ciorescu care a reuşit să ne surprindă prin informarea la zi pe care o are despre politica internă şi parcursul european al R. Moldova. Nicolae Pluşkis şi Constantin Manole sunt doi dintre liderii diasporei româno-moldovene din Kazahstan, şi pe parcursul expediţiei sprijinul lor logistic şi informaţional ne-a fost adeseori indispensabil. Diaspora noastră este frământată, din păcate, de anumite disensiuni, iar roadele moldovenismului au creat pentru mulţi o veritabilă dihotomie identitară între noţiunile de „român” şi „moldovean”. Limba rusă, şi nu cea română, este lingua franca a românilor şi a moldovenilor din Kazahstan, iar în familiile lor practic nu se mai aude grai românesc. Lipsa de interes a guvernului R. Moldova pentru această diasporă numeroasă explică în mare parte disiparea treptată a acesteia şi riscul pe termen lung de extincţie a românităţii kazahe.
Ultimul grup al celor intervievaţi îl reprezintă tânăra generaţie, şi aici nu este vorba doar de urmaşii moldovenilor deportaţi sau plecaţi la muncă în Kazahstan, ci şi de tineri ruşi sau kazahi care se află în strânse relaţii cu comunitatea românească din diversele oraşe ale ţării. În oraşul Karaganda se află asociaţia „Dacia”, unde tineri români, dar şi kazahi învaţă cântece şi dansuri populare româneşti, şi unde se predau şi ore de limba română. Aceste activităţi culturale contribuie la cristalizarea comunităţii românilor şi moldovenilor din Kazahstan şi stabilesc importante punţi de legătură între tinerii noştri şi celelalte grupuri etnice.
În concluzie, putem afirma cu certitudine că rolul istoriei orale în recuperarea poveştilor de viaţă ale basarabenilor deportaţi sau plecaţi la muncă în Kazahastan este unul esenţial. O istorie a lor nu poate fi făcută doar în baza arhivelor la care accesul este limitat pentru ultimii 70 de ani, după cum prevede legislaţia kazahă.
Articol elaborat de Orest Dabija,
lector la Institutul de stat de Relaţii Internaţionale din Moldova,
doctorand în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice,
masterand la istorie, Universitatea de Stat din Moldova
