Expedițiile Memoriei (VI): Românii/moldovenii dintre Krasnoiarsk și Irkutsk

Documentele de arhivă confirmă că, în anul 1949, toți basarabenii deportați au fost descărcați în stația Taișet, aflată la circa 800 km nord-vest de Irkutsk, acolo unde se termina calea ferată. De aici ei erau urcați în căruțe, mergeau pe jos sau îmbarcați pe bacuri și transportați pe râu spre diferite locații din taigaua siberiană. La acel moment locațiile nici măcar nu aveau denumiri, unele fiind denumite convențional „kilometru 92” sau „kilometru 115 sau 120”. În unele localități existau alte comunități de ucraineni, belaruși sau lituanieni. Actualele raioane Taișet și Ciunsk, aflate lângă Bratsk, au fost principalele locații de dislocare a basarabenilor, în mod special localitățile Usolisk (circa 150 de basarabeni); Tulun – circa 100 de persoane; Zima – aproximativ 100 de persoane; Nijne Udinsk – sub 100 de persoane; Taișet (Kvitok) – peste 300 de persoane; Alzamai – 44 de persoane; Muhino – 130 de persoane; Veselyi – 510 persoane; Sosonovka – 559 persoane; Izykan – 56 de persoane; Parcium (Parcium 92) – 470 de persoane; Novociunka 115 (Novociunka 120) – 411 persoane.

O altă parte a basarabenilor deportați în 1949 vor fi duși în regiunea Bodaibo, la minele de aur, unde în anul 1952 erau raportați că există 646 de persoane. În total, în anul 1952 în regiunea Irkutsk erau 3 326 basarabeni, deci cu peste 2 500 mai puțini decât duseseră deportați, despre soarta lor încă urmând să ne clarificăm documentar.

Anul trecut, am reușit să vizităm și să investigăm istoria satelor Parcium, Novociuna și Veselîi, care după cum arată documentele erau printre cele cu cei mai numeroși români deportați în anul 1949. În orașul Ciunsk am avut o vizită la Muzeul Istoriei ținutului Ciunsk, unde directorul Serghei Pliușenkov ne-a oferit mai multă informație despre contextul deportărilor și locul acestora în istoria ținutului. Cu această ocazie ne-a oferit mai multe lucrări personale despre tematica dată și au fost extrase documente prețioase din arhivele ruse, care conțineau listele cu familiile românești deportate în raionul Ciunsk. În baza lor am constituit traseul următoarelor destinații.

La 26 septembrie am descins în localitatea Izîkan, unde în 1949 se aflau circa o sută de români basarabeni. La fel ca și în alte cazuri nu știam nimic despre moldovenii de acolo. La școala din localitate ni s-a spus că există familia Poalelungi, foarte numeroasă, care este descendentă dintr-un vechi neam din Corjova, Criuleni și care a fost deportată în anul 1949. Un document istoric valoros au fost interviurile și relatările din partea Anei Poalelungi, martoră a deportărilor, a fiicei sale Marina, dar mai ales cele ale lui Gavril (Ganea) Poalelungi, un alt descendent al acestui neam rămas în Siberia după deportare. Ana Poalelungi este din regiunea Rovno, Ucraina și a fost deportată pe motiv religios în 1951. Aici l-a întâlnit pe Ustin Poalelungi și s-au căsătorit în Izîkan. Știa să prepare bucate moldovenești, a învățat mai multe cuvinte în limba română și ne-a oferit multe detalii legate despre soțul său. Ne-a spus că era descendent din neamul lui Ștefan Poalelungi (care a fost staroste și consilier pe 7 sate) și Ecaterina Ojog, care au avut 6 copii: 2 feciori Mihail și Gavril și 4 fiice Vera, Nădejdea, Liubovi și Pavlina. Feciorii Mihail și Gavril au fost deportați în Siberia. Fiica Liubovi a fost și ea deportată, dar s-a întors. Pavlina, Vera și Nădejdea s-au refugiat în România, Nădejdea s-a întors cu familia în Basarabia și au trăit în Puhăceni, Anenii Noi. Au avut stema familiei, două mori, oloiniță, mult pământ și vite, iar în casa lor, după relatările lui Ganea Poalelungi se află actualmente Casa de Cultură din Corjova.

Deosebit de emoționantă a fost vizita în satul Sosnovka, unde în 1949 au fost deportați cei mai mulți români din regiune – circa 600 de persoane. Chiar la intrare în școala din localitate ne-a ieșit în față o profesoară zâmbitoare și cu fața senină. A întrebat cine suntem și am răspuns că venim din Moldova. Atunci ne-a spus că este Nadejda Ivanova, nepoata Anei Spânu din Basarabia, deportată în Sosnovka în anul 1949. Ne-a dus la cimitirul din sat, unde au fost descoperite mai multe morminte ale basarabenilor deportați și care au decedat acolo. Ne-a povestit istoria satului și a deportărilor, menționând faptul că cele mai importante edificii din sat – școala, grădinița, Casa de Cultură, magazinele – au fost construite de basarabenii deportați în anul 1949. Ne-a îndreptat spre o familie de ucraineni aflați în sat, care au locuit împreună cu românii deportați și care locuiau chiar în casa unuia din ei, reîntors în Moldova după 1956. Fiica lor, bibliotecara școlii, ne-a arătat registrele claselor din anii 1950, unde am identificat mai mulți copii moldoveni, care au învățat și locuit în Sosnovka.

Am aflat că majoritatea românilor aflați în această regiune erau folosiți la tăierea pădurii, prelucrarea lemnului și defrișarea pământului, folosit la construcția caselor și ridicarea satelor. Cel mai renumit este cazul satului Veselîi, pe care l-am vizitat repetat, ridicat în totalitate de basarabeni la începutul anilor 1950. La început locuiau în 6 corturi mari în mijlocul pădurii, după care au început tăierea copacilor și defrișarea teritoriului, unde actualmente se află localitatea. Casele din Veselîi sunt un amestec de case rusești cu elemente de casă moldovenească, în care veranda este un decor de distinctivitate, la fel ca și diferitele ornamente de la ferestre și uși, care nu se regăsesc la casele tradiționale ruse. În acest sat exista chiar și strada Moldovenească (actualmente Matrosov), iar expediționarii au găsit familii de basarabeni care au fost deportați încă în 1949 (cel mai cunoscut este cazul familiei Lopata-Bârlădean, soția fiind din Orhei, iar soțul din Anenii Noi), dar, de asemenea, familia Cazacencu (născut în s. Grătiești), domnul Dumitru, având 13 ani la momentul deportării și care ne-a relatat cu lux de amănunte istoria deportaților din această localitate. S-au bucurat să ne revadă în casele lor, unde le-am înmânat publicațiile despre ei și filmul documentar Expedițiile Memoriei: Irkutsk (regizor Violeta Gorgos, producător Virgiliu Mărgineanu), în care apar ca protagoniști principali.

Dincolo de multiplele aspecte academice și istorice, important este faptul că prin Expedițiile Memoriei diaspora românească/moldovenească din Krasnoiarsk și Irkutsk a simţit prezenţa noastră acolo ca o necesitate vitală, o chestiune de atenţie şi importanţă pe care am acordat-o trecutului românilor aflaţi acolo, am arătat dorinţa de a-i cunoaşte şi a le întoarce acasă istoriile lor. Întâlnirile avute în Federația Rusă, unde am scos în evidență preocupările pentru soarta și istoria comunității românești/moldovenești, au pus în evidență această problemă în mediul academic și cultural rus, oferind o perspectivă de încredere și mândrie pentru conaționalii noștri aflați acolo.

Realităţile constatate în Krasnoiarsk și Irkutsk, ne arată, la fel ca și în Kazahstan, că istoria acestor români, recuperarea comunităţilor româneşti de aici şi din alte state postsovietice, dar mai ales viitorul lor, depinde nu doar de eforturile statului român, dar şi de necesitatea asumării responsabilităţii istorice pentru soarta lor din partea R. Moldova. Mai exact, resuscitarea şi vitalitatea comunităţilor româneşti din spaţiul postsovietic ar trebui să fie rezultatul unui efort conjugat al celor două state româneşti, pentru că această unitate de acţiune ar determina nu numai o eficienţă a recuperării sale existenţiale, dar şi o claritate la nivelul unităţii interne, prin asumarea unei identităţi româneşti comune din partea celor răzleţiţi prin diferite colţuri ale fostei Uniuni.