Experienţe lituaniene (II). Aderarea la NATO

Respingând apriori „spaţiul de securitate sovietic” sau cel „post-sovietic”, Lituania ducea lipsă totuşi de o strategie naţională de securitate elaborată. La începutul anilor 1990, existau voci în politica lituaniană care sugerau ideea neutralităţii ţării, care ar fi costat statul mai puţin şi ar fi servit interesele naţionale mult mai eficient. Însă evoluţia evenimentelor în context regional şi internaţional nu lăsa alte opţiuni pentru Lituania decât integrarea în spaţiul de securitate euroatlantic. Retorica clasei politice şi sondajele de opinie arătau la începutul anilor 1990 că rolul NATO ca garant al securităţii era în special asociat cu apărarea teritoriului şi, în cazul particular al Lituaniei, cu apărarea împotriva unor potenţiale pericole din partea Rusiei. 

Trecutul şi experienţele istorice anterioare, dimensiunile, resursele, potenţa economică şi situaţia geopolitică arătau că Lituania, la fel ca multe alte state ale regiunii, nu era capabilă de a-şi garanta propria securitate, în mod autonom. Acest lucru era posibil doar într-un context de securitate colectiv, care să exprime şi o orientare civilizaţională, în corespundere cu aspiraţia de independenţă a statului baltic.
Articolul 10 al tratatului de la Washington stipulează că membrii NATO, prin decizie unanimă, pot invita orice stat european să devină membru al alianţei şi să contribuie la securitatea spaţiului nord-atlantic, iar destrămarea URSS şi schimbarea conjuncturii politice după 1989/1991, a făcut ca extinderea NATO spre Est să devină un proces cu dublu sens, ce reflecta aspiraţiile reciproce ale vechilor state-membre, cât şi a statelor recent ieşite din blocul sovietic, care doreau pe de o parte, să revină în spaţiul de civilizaţie occidentală, iar pe de alta să se protejeze împotriva eventualei reveniri a Rusiei la ambiţii neoimperiale.

Integrarea în organizaţia nord-atlantică presupunea însă un efort consistent de reformare şi o voinţă politică clar exprimată pentru această schimbare. Statele care urmau să adere trebuiau să aibă o democraţie viabilă, mai ales cu respect pentru drepturile omului, să-şi normalizeze relaţiile cu vecinii, să aibă o economie de piaţă funcţională şi în definitiv să ajungă la o compatibilitate cu standardele NATO şi controlul civil al forţelor armate.

E interesant de consemnat că prima vizită neoficială a unei delegaţii lituaniene la cartierul NATO a avut loc încă în perioada sovietică, când misiunea daneză a intermediat la 31 mai 1991 venirea preşedintelui Consiliului Suprem al Lituaniei, Vytautas Landsbergis, la Bruxelles. La 20 decembrie 1991, Lituania, împreună cu Letonia şi Estonia au devenit membre ale Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, iar la 13 ianuarie 1992 Adolfas Venskus a fost numit primul reprezentant al Lituaniei pentru relaţiile cu Uniunea Europeană şi NATO. Primul semnal clar de perspectivă a integrării în NATO a venit în martie 1992, când Secretarul NATO, generalul Woerner, a vizitat cele trei state baltice, exprimându-şi încrederea într-o perspectivă de colaborare a acestora cu structurile euro-atlantice. Drept urmare, la 5 octombrie 1993, partidele politice din Lituania au adresat preşedintelui ţării un memorandum privind integrarea în NATO, iar deja la 4 ianuarie 1994 preşedintele Lituaniei, Algirdas Brazauskas, adresa o scrisoare secretarului NATO prin care exprima voinţa generală a forţelor politice lituaniene şi ferma dorinţă de aderare la NATO.

Din acel moment, Lituania a început un proces gradual de integrare în structurile de securitate euroatlantice: a semnat la 27 ianuarie 1994 Parteneriatul pentru Pace (cu o zi mai târziu ca România), la 19 decembrie 1996 a adoptat Legea privind Bazele Securităţii Naţionale, care definea integrarea în structurile europene şi euroatlantice ca scopuri prioritare ale politicii externe şi ca unica soluţie pentru realizarea securităţii naţionale, la 8-9 iulie 1997 Summit-ul NATO de la Madrid constata progresul statelor baltice în asigurarea stabilităţii şi securităţii în regiune, iar la 1 august 1997 era înfiinţată misiunea lituaniană la NATO.

Una din problemele legate de procesul de aderare la NATO a fost existenţa unui oarecare decalaj între elitele politice şi populaţie, prin etalarea unui suport total al integrării din partea clasei politice şi prin exprimarea unei atitudini ezitante a populaţiei. În martie 1998, doar 55% din lituanieni erau favorabili eforturilor de integrare în NATO, proporţie ce s-a ridicat la 61% după atentatele din 11 septembrie 2001, când Lituania a devenit unul din cele mai pro-americane state europene. Peste 50% din lituanieni considerau că politica externă americană are o influenţă pozitivă asupra Lituaniei.

La 21 noiembrie 2002, şapte state candidate NATO – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia – au fost invitate să înceapă negocierile de aderare cu Organizaţia Nord Atlantică, proces finalizat în martie 2004, când Lituania a devenit membru deplin al NATO.

Dacă procesul politic a fost unul mai simplu şi mai rapid de realizat, integrarea în structurile militare a fost şi este un proces mai complex şi mai complicat. Brigada de infanterie mecanizată lituaniană „Iron Wolf”, destinată să activeze în structurile militare NATO, a fost afiliată diviziei daneze, Danemarca fiind unul din cei mai fideli susţinători ai procesului de aderare şi integrare a Lituaniei. NATO şi-a extins spaţiul de securitate aerian asupra ţărilor baltice prin misiunea „Baltic Air Policing”, care, prin principiul rotativ al membrilor NATO, oferă protecţie aeriană Lituaniei, Letoniei şi Estoniei. Din 1 septembrie 2012, acest rol îl au forţele aeriene din Cehia. În acelaşi timp, forţele aeriene lituaniene asigură paza frontierelor externe ale UE, cu regiunea Kaliningrad şi Belarus.

Din anul 1994, Lituania este angajată în misiuni internaţionale de pacificare, iar din vara anului 2005 face parte din Forţa de Asistenţă a Securităţii Internaţionale din Afganistan, unde conduce echipa de reconstrucţie în oraşul Chaghcharan din provincia Ghor, dar are de asemenea unităţi ale forţelor operaţionale speciale amplasate în regiunea Kandahar.

Una din cerinţele de bază ale calităţii de membru al organizaţiei este existenţa unui buget militar, care în funcţie de dezvoltarea economică a ţării poate ajunge până la 2% din produsul intern brut. Lituania are un buget militar anual de 252 milioane euro, ceea ce constituie 0,8% din PIB-ul ţării.

Putem afirma că procesul de aderare şi integrarea Lituaniei la structurile de securitate euroatlantice a fost unul din reperele de bază ale evoluţiei statului după 1991, elementul central al procesului de democratizare, de revenire într-un spaţiu de securitate propice aspiraţiilor de independenţă şi factorul cel mai important ce a asigurat ţării stabilitate în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Printr-o extensie, integrarea în NATO a dat încredere Lituaniei în relaţiile sale cu Federaţia Rusă, relaţii marcate de-a lungul istoriei de numeroase momente critice pentru independenţa Lituaniei, pasibile de a fi inversate în condiţiile proximităţii geografice a Rusiei şi revenirii sale la politica de forţă în contextul regional şi mondial.