Filmele programate marţi (zi cu trei ceasuri nenorocoase!) au vădit publicului şi criticilor faţa nevăzută a Europei, aflată sub aluviuni nămoloase (o secvenţă-simbol: cadavrul unui tânăr e aruncat la gheenă, apoi acoperit cu buldozerul!) tragică, debusolată, confuză. Or, zona geografic europeană aflată sub dominaţie sovietică, s-a pomenit, subit, într-o buclă a unui timp mort, îmbibat de violenţă, ură, suspiciune, mentalitate de asistat frizând sălbăticia. Cel mai dur dintre aceste trei filme (îţi lasă, literalmente, un gol sub linguriţă) e „Sciastie moe”, debutul în ficţiune al documentaristului ucrainean Sergei Loznitza, 45 de ani. Imaginea e semnată de compatriotul nostru Oleg Mutu, un obişnuit al Cannes-ului; printre protagonişti e şi actorul român Vlad Ivanov, pe rolul unui maior de poliţie de la Moscova (în franceză tradus greşit ca… primar de Moscova!). Filmul este o coproducţie Germania-Ucraina-Olanda.
Personajul principal este şofer de camion, băiat cumsecade, frumos, generos; din cele mai bune intenţii, vrea s-o ajute pe-o tânără prostituată, se retrage de pe şosea şi se rătăceşte în pădurile fără capăt şi fără Dumnezeu ale Rusiei. Cameră extrem de sensibilă, ochiul de magician al lui Oleg Mutu scoate din anonimat feţe mohorâte, fără zâmbet, agresive, schimonosite, urâte, ochi tulburi şi fără gând: aici domină legea junglei, fiecare străin e conceput ca duşman, cercul vicios al răutăţii, al violenţei fără motiv e perpetuu: până la război, pe timp şi după război, acum şi întotdeauna. Cu cât mai mult încearcă eroul să iasă din impas, să afle calea spre civilizaţie, se învârte, se încurcă definitiv – ca un blestem, puterea fără minte şi instinctul de supravieţuire biologică lichidează orice scânteie de umanism. Viaţa nu valorează; detaliile sunt cumplite, şirul de crime nepedepsite se întinde peste ani: un învăţător e ucis de doi tipi pe care i-a adăpostit peste noapte, poliţiştii sunt venali, abuzivi şi corupţi, efectiv nu există indivizi normali sau pozitivi. Tensiunea din cadru (sunt doar actori neprofesionişti, în condiţii de lumină naturale, fără artificii) e de nesuportat, excesivă: nişte vagabonzi cu care intră în vorbă, din neavând ce face, îi aplicăa băiatului o loviturăa în cap, îşi pierde memoria, devine legumă. Mesajul e clar – fără memorie şi fără a ne pocăi, nu avem nicio şansă.
Chantrapas, chantrapas
Otar Iosseliani, georgianul stabilit în Franţa de prin anii ’80, prezintă un uvraj autobiografic, tragico-grotesc pesimist despre destinul artistului, al cineastului ca specie. Pentru Iosseliani, cinematografia presupune ierarhizare riguroasă, nu cineaştii, ci cei deasupra lor fac legea. Funcţionarul şi artistul sunt angajaţi într-un război pe viaţă şi pe moarte, însă, în ultimă instanţă, nu pot unul fără celălalt. Nicolas, cineast debutant căruia autorităţile locale îi interzic filmul considerat prea îndrăzneţ, părăseşte Georgia în speranţa că se va afirma în Franţa; şi acolo se ciocneşte de probleme, nu e înţeles, producătorii îi pun piedici, nu este admis la masa de montaj. Schimbi ţara, schimbi problemele, cum zicea cineva. Revine înapoi în ţara sa, nu-i merge nici aici, se lasă sedus de o ispititoare sirenă cu ochi albaştri care-l atrage în abis…O peliculă gravă, cu umor specific (deşi nici pe departe nu la înălţimea comicului made in Georgia de odinioară!), galerie de portrete desenate în tuşe rafinate, poezie şi melancolie. Sfârşitul, magico-abisal, e oarecum diferit de celelalte lucrări ale lui batono Otar: pentru a te afirma, trebuie să minţi, să trişezi şi să trădezi.
Tiranozaurus de la Scorniceni
„Dictatorii nu sunt monştri căzuţi din cer”, afirmă regizorul Andrei Ujica, cel care a radiografiat parcursul complex al dictatorului Ceauşescu, din culmea puterii, orbitoare, până la declinul absolut. Nimic mai adevărat – dictatorii nu vin cu hârzobul din neant, răsar dintre noi, apoi tot noi îi cultivăm, le permitem să ne manipuleze, suntem solul ce nutreşte aceste ciuperci otrăvitoare, soclul colosului de lut: „Victimele participă la aceste jocuri de propagandă şi oportunism care menţin sistemul în viaţă”, conchide regizorul. Pelicula este ultima dintr-o trilogie de succes ce analizează sfârşitul comunismului. E un film de montaj, regizorul a consultat mai mult de o mie de ore de cronică: lucrarea nu putea fi decât una autobiografică, pentru că totul se filma exclusiv din punctul de vedere al lui Ceauşescu însuşi. Andrei Ujica, exilat în Germania în ultimii ani ai regimului
Ceauseşcu (1965-1989), e tentat să decripteze chipul omului din spatele personajului istoric care i-a marcat tinereţea; „mult timp, zice, Ceauşescu servea de ecran pe care ne proiectam ura anti-totalitaristă. De cum apărea la televizor, îl deconectam imediat”, îşi aminteşte autorul, profesor de literatură la Universitatea din Karlsruhe (Germania), devenit cineast abia la 40 de ani. Drept punct de pornire i-a servit o carte, „Autobiografia lui Fidel Castro”, oferită de către prietenul său, filosoful Peter Sloterdijk. A rezultat un film de trei ore, puternic în detalii – un Ceauşescu oficial, ţeapăn, dar şi unul care trişează la volei, care se plictiseşte, care parcă s-ar îndoi de realitatea ce îi este prezentată în cadrul vizitelor „oficiale”. Orele de glorie, protestul împotriva invadării Cehoslovaciei de către sovietici şi sateliţii lor, sosirea lui De Gaulle şi a lui Nixon la Bucureşti, se succed cu cele dezastruoase, cutremure, inundaţii, proiecte megalomane ca Palatul Poporului…
…Dacă noi nu ne cunoaştem, nu ne dumirim cine suntem, cum ne vor cunoaşte alţii? Cine va face filmele de montaj ale istoriei noastre necunoscute şi invizibile?
Larisa Turea,
Cannes, pentru TIMPUL
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
