Din cele 10 categorii de greutate în care s-a desfăşurat concursul, oraşul Chişinău a câştigat cinci titluri de campion, satul Grimăncăuţi şi-a adjudecat patru titluri, iar oraşul Tiraspol a obținut o medalie de aur. Pentru unul familiarizat cu lumea boxului, nu stârneşte nedumerire faptul ca un sat din nordul R. Moldova cu o populaţie de 4200 de locuitori să fie la egal cu un oraş care are în jur de 700 mii de locuitori şi o duzină de cluburi de box şi să devanseze un oraş cu peste 100 mii de locuitori, de asemenea cu multe cluburi de box. Asta nemaivorbind de restul oraşelor şi orăşelelor din ţară, care nici nu contează în această competiţie. Este un lucru cu care cei din lumea sportului s-au obişnuit deja.
Pentru alţii, însă, care sunt departe de lumea sportului în general şi de cea a boxului în mod special, acest lucru pare de-a dreptul şocant. Am constatat de mai multe ori acest lucru când vorbesc despre succesele boxerilor grimăncăuţeni, m-am convins o dată în plus de acest fapt când, la 23 septembrie, am vorbit la TEDx Chişinău. O simplă enumerare a rezultatelor internaţionale ar fi suficientă pentru a conştientiza adevărata dimensiune a performanţelor obţinute de sportivii din acest sat: medalie de bronz obţinută de Vitalie Gruşac la JO de la Sidney (2000), performanţă repetată de Veceaslav Gojan la JO de la Beijing (2008), medalie de argint câștigată de O. Ţâcu şi V. Gruşac la Cupa Europei (1999) şi bronz la acelaşi concurs de O. Lesnic, locul doi ocupat de V. Gojan la Campionatul European din Perm, Rusia (2002), titlul de vicecampion mondial între studenţi obţinut de Mihail Munteanu în Astana (2005), medalie de bronz obţinută de Victor Cotiujanschi la Campionatul European din 2008, titlul de campion european câştigat formidabil de V. Gojan în 2011. Din cei şase boxeri moldoveni care au participat vreodată la Jocurile Olimpice, patru au venit de la şcoala de box de la Grimăncăuţi. Asta fără a lua în considerare zecile de titluri de campion naţional câştigate la seniori, juniori şi cadeţi sau medaliile şi trofeele obţinute la multiplele turnee internaţionale.
Când doreşti să găseşti o explicaţie a acestui fenomen, unicul lucru la care te duce gândul este Petru Caduc, antrenor emerit al R. Moldova, care este artizanul acestui „miracol pugilistic grimăncăuţean”. L-am cunoscut pe la începutul anilor 1990, atunci când am intrat în lumea boxului moldovenesc. Boxul atunci, la fel ca şi majoritatea sporturilor din R. Moldova, era complet rusificat. Era o grea moştenire a perioadei sovietice, despre care probabil voi scrie în timpul apropiat. Am constatat acest lucru când am venit să mă antrenez la Complexul sportiv „Tinereţea”, iar acolo erau numai antrenori care vorbeau în rusă, excepţie făcând doar Gheorghe Bugneac care vorbea româneşte şi la care veneau să se antreneze de obicei toţi moldovenii. Mai vedeam la antrenamente câte un Popa sau Croitoru, care se antrenau la ceilalţi antrenori şi care vorbeau stâlcit româneşte, dar în general contextul era dominant rus, lucru reflectat la nivelul conducerii, antrenorilor, arbitrilor sau organizării de concursuri. Pe atunci, antrenori care vorbeau româneşte mai erau la Ungheni, unchiul meu Andrei Grosu şi desigur Petru Caduc care ştiam că vine dintr-un sat de la nordul republicii. Băieţii lui erau buni boxeri, extrem de uniţi şi vorbeau româneşte, un lucru extrem de exotic în acele timpuri. Vedeam că împotriva lor se lupta cu toate mijloacele, ei fiind de multe ori furaţi de arbitri, situaţii care uneori făceau ca băieţii să iasă din concurs şi să plece acasă. Mai ştiam un lucru care îl ştiu şi acum – împotriva lui Petru Caduc se lupta de asemenea prin diferite modalităţi, iar în încercările sale de a-şi face dreptate era catalogat drept „naţionalist” şi de obicei marginalizat.
Abia când am cunoscut în profunzime culisele boxului moldovenesc, am înţeles de fapt ce bariere a trebuit să surmonteze acest om pentru a ajunge acolo unde a ajuns. Venit în satul Grimăncăuţi pe la începutul anilor 1970, a început a face box în nişte încăperi improvizate ale Casei de Cultură, după care a primit o clădire a fostului soviet sătesc, pe care a transformat-o în sală de box. Fără căldură, fără apă caldă, fără prea mare dotare sau echipament pentru antrenamente. Am trăit şi m-am antrenat şi eu în aceste realităţi când am ales să boxez pentru Grimăncăuţi în anul 1998. La toate aceste neajunsuri se adăuga şi faptul că cei de la Chişinău, Bălţi sau Tiraspol îl tratau cu dispreţ pentru faptul că era moldovean, care venea dintr-un sat provincial şi încercau să-l marginalizeze prin diferite tertipuri, luptând fie prin arbitraj, fie prin măsuri administrative împotriva sa.
Independenţa R. Moldova a schimbat situaţia în boxul moldovenesc, iar către mijlocul anilor 1990 succesul băieţilor de la Grimăncăuţi nu mai putea fi oprit. A fost o răsturnare care, din punctul meu de vedere, s-a produs în mare parte datorită voinţei şi sacrificiului lui Petru Caduc. Însă chiar şi atunci boxul purta amprenta perioadei sovietice. Personal, din 1991 până în 1995, nu am avut tangenţe cu boxul de la noi, deoarece făceam performanţă în România. Când am devenit campion şi am intrat în lotul naţional în 1995, eram singurul care vorbea româneşte, la federaţie se vorbea în rusă, antrenorul vorbea în rusă, antrenamentele se duceau în rusă şi toţi colegii de lot vorbeau în rusă. Pe mine mă considerau român, iar despre băieţii de la Grimăncăuţi vorbeau deschis că sunt „moldovanî-mulî” (moldoveni-catâri), o desconsiderare care şi acum se mai reflectă faţă de grimăncăuţeni, atunci când aceştia boxează la campionatele naţionale. Spre deosebire însă de alte domenii de activitate socio-umană, boxul (şi sportul prin extensie) are o filozofie simplă şi anume că „ringul arată”, că toate încep şi se termină în el, discuţiile din afara sa fiind deja flecăreli, despre care boxerii îşi amintesc când îmbătrânesc sau când stau prin saune.
Asta a făcut ca la ora actuală boxul moldovenesc să fie de neimaginat fără Grimăncăuţi. În 50 de ani de comunism sovietic, R. Moldova a avut un singur boxer participant la Jocurile Olimpice, iar în 20 de ani de independenţă – tocmai cinci, dintre care patru de la Grimăncăuţi. În 50 de ani de dominaţie sovietică, am avut o singură medalie de bronz la box cucerită de un moldovean la Jocurile Olimpice, prin Timofei Screabin la Seul (1988), iar în 20 de ani de independenţă – două medalii de bronz, câştigate de grimăncăuţenii V. Gruşac şi V. Gojan la Sidney (2000) şi Beijing (2008).
Şi acum Petru Caduc nu este iubit de mulţi. Şi acum el mai strânge nedumerit din umeri, când arbitrii îi mai fură la arbitraj un copil sau altul, pentru ca dominaţia sa în boxul moldovenesc să fie cumva contracarată. Dar deja lucrurile au intrat în normalitate, el este antrenorul lotului naţional al R. Moldova, iar „academia de box” pe care a creat-o în satul Grimăncăuţi produce campioni pe bandă rulantă. Aici vin în cantonament sau la turnee loturile naţionale ale României, Ucrainei, Suediei, Marocului sau Tunisului. Aici au fost Francisc Vaştag, fraţii Simion sau Lucian Bute. Aici se forjează viitorul boxului moldovenesc, viitorul sutelor de copii, cărora Petru Caduc, împreună cu soţia sa Svetlana, care i-a stat alături toţi aceşti ani, le-a dat un sens în viaţă. Dacă Petru Caduc n-ar fi fost, el trebuia probabil inventat, căci fără el şi boxerii grimăncăuţeni, boxul moldovenesc actualmente n-ar mai fi existat în sens de performanţă, aşa cum nu mai există multe din sporturile de care eram cândva mândri.
