Recunosc, întotdeauna m-au impresionat oamenii curajoşi, cei care se comportă ca şi cum nu ar avea nimic de pierdut, dar nu o fac din bravadă sau inconştienţă, ci asumându-şi un risc conştient, fiind responsabili de gestul lor. Într-o epocă a fricii şi laşităţii generalizate, Dorin Tudoran a dat dovadă de un curaj matur, adică de un curaj pe care-l trăieşti ca pe o normalitate. Din păcate, cum observă şi el, curajul nu este molipsitor, precum frica.
Tudoran venise la Bucureşti şi pentru a-şi prezenta una din cărţile cutremurătoare, „Eu, fiul lor”, care cuprinde o mică parte a dosarului (de 18 volume) creat de Direcţia Securităţii Statului şi despre care autorul afirmă: „Iată singura carte pe care nu ar fi trebuit să o scriu. Era suficient că am trăit-o. De fapt, nu eu am scris această carte – ea m-a scris pe mine. În două rânduri. Prima oară – când am fost personajul ei. A doua oară am fost scris de această carte când am plonjat în oceanul de otravă căruia credeam că-i pot face faţă cu umor. Acum ştiu – nimeni nu poate avea suficient umor spre a ieşi teafăr din impactul cu 10.000 de valuri de fiere. Te afli în faţa unui monstru imens, ce se dezvoltă prin sciziparitate – în locul tentaculului tăiat, cresc zece. Până nu moare dinăuntru, de dinafară fiara nu poate fi înfrântă. Şi, de dinăuntru, fiara n-a murit. Şi-a schimbat doar culoarea cernelii paralizante pe care o aruncă asupră-ne. Atât”.
Tudoran este însă omul care, la 1 august 1984, a făcut poate cel mai curajos act, reuşit doar de câţiva scriitori ruşi în URSS. E greu de imaginat, ţinând cont de contextul şi situaţia acelor vremuri, dar la acea dată scriitorul îi trimitea o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu, în care îi spunea că el se consideră „un ostatic politic” şi îl compara indirect pe acesta cu Stalin.
Cred că reproducerea scrisorii nu mai necesită comentarii: „Acum aproape jumătate de secol, aflându-se într-o situaţie din unele puncte de vedere asemănătoare celei ale mele, scriitorul Evgheni Zameatin îi scria aceste rânduri lui Iosif Vissarionovici Stalin: „Autorul acestor rânduri, un om condamnat la pedeapsa supremă, apelează la dvs. cu cererea de a-i comuta această pedeapsă”. Pedeapsa supremă era, Excelenţă, aceea de a nu mai putea publica şi nici măcar a nu mai putea scrie în mijlocul unei realităţi din ce în ce mai ostile şi de neînţeles lui, ca artist şi ca om. Comutarea pedepsei, Excelenţă, consta în aprobarea plecării în exil. Şi a obţinut-o imediat, drept e şi graţie intervenţiei lui Maksim Gorki. Deşi nu pot apela la bunele oficii ale lui Maksim Gorki – nici nu-l avem, şi oricum nu ştiu dacă l-aş fi rugat să intervină -, îmi este greu să cred, Excelenţă, că ceea ce obţinea un scriitor şi cetăţean sovietic de la Iosif Vissarionovici Stalin în timpul celei mai cumplite terori îi poate refuza domnia voastră, azi, în 1984, unui scriitor şi cetăţean român. Căci, bine e totuşi să sperăm şi să acţionăm cu toţii ca al nostru 1984 să nu semene întru totul cu cel al lui George Orwell”.
Chiar dacă nu am avut curajul să ne solidarizăm cu aceşti oameni la timpul potrivit (Dorin Tudoran, Paul Goma, Dan Petrescu, Doina Cornea etc.), nu e niciodată târziu să-i respectăm şi să le mulţumim pentru ceea ce au fost şi mai sunt încă. Vom reveni.
