Fotbalul: o istorie a începuturilor (II)

În Revolta maselor, o carte de referinţă a perioadei, Ortega Y Gasset, marele eseist spaniol, ne atrage atenţia asupra faptului că una din cele mai importante consecinţe ale „primului mare carnagiu” a fost invazia maselor în istorie. Datorită votului universal şi promisiunilor făcute în război pentru a determina loialitate şi angajament faţă de efortul militar, masele au invadat spaţiul public şi politic, devenind un element important în demolarea „lumii vechi”, bazată pe o structurare seculară. Alături de masificarea politicilor, care a condus la apariţia fenomenului totalitar – un fenomen prin excelenţă al secolului XX, dar în mod concret al perioadei interbelice, pătrunderea maselor în istorie a determinat o rearanjare a tuturor scărilor de valori în diferite domenii de activitate socio-umană. Prin urmare, perioada dintre cele două războaie mondiale determină şi o masificare a sportului, ca unul dintre elementele de bază ale consumului popular, iar fotbalul a fost prin excelenţă un element indispensabil al culturii maselor, al dirijării lor energetice şi existenţiale.

În perioada interbelică şi cea de după război sportul a devenit, aşa cum a observat George Orwell, o expresie a conştiinţei naţionale, iar sportivii reprezentând naţiunea şi statul deveneau expresii ale unei comunităţi virtuale. Sportul, ca spectacol de masă, era o succesiune infinită de concursuri între echipe şi persoane, fiecare simbolizând câte un stat naţional, această evoluţie devenind o parte integrantă a vieţii cotidiene. În același timp, meciurile internaţionale erau organizate cu scopul integrării componentelor naţionale ale statelor multinaţionale. Pătrunzând în esenţa acestor transformări, E. Hobsbawm constata că sportul simboliza unitatea acestor state pentru că rivalitatea prietenească dintre naţiuni întărea sentimentul de apartenenţă la colectivitate prin instituţionalizarea unor concursuri de grup, uşor de disipat în pseudo-lupte simbolice.

Originile Cupei Mondiale

Două evenimente sportive majore, cu impact formativ deosebit asupra epocii noastre, au definit esența acestor transformări: Cupa Mondială la fotbal, inițiată în anul 1930, și Jocurile Olimpice moderne, care revin în Europa după mai bine de două mii de ani, în anul 1896. Cele două evenimente sunt intrinsec legate, deoarece anume în anul 1908, la Jocurile Olimpice de la Londra, fotbalul a ajuns pentru prima oară într-o competiție oficială. Până atunci, constatăm fondarea în anul 1904 a forului fotbalistic suprem – FIFA, care încercase să structureze cumva fotbalul în afara Olimpiadei, dar fără mare succes. Primii campioni olimpici la fotbal, au fost, așa cum era și de așteptat, englezii, care au repetat această performanță și la Jocurile Olimpice de la Stockholm din 1912. În anul 1914 FIFA a acceptat să recunoască turneul olimpic ca un „campionat mondial pentru amatori”, dar războiul mondial a schimbat substanțial datele problemei.

Numărul mare al echipelor de fotbal și popularitatea acestui joc la primele Olimpiade interbelice l-au determinat pe președintele FIFA Jules Rimet să ia în considerare setarea unei competiții fotbalistice în afara Jocurilor Olimpice. La 28 mai 1928, Congresul FIFA de la Amsterdam a decis organizarea unui campionat mondial, iar gazda acestui campionat a fost desemnată, deloc întâmplător, Uruguay. Țara sud-americană câștigase de două ori la rând Jocurile Olimpice la fotbal, în 1924 și 1928, iar în anul 1930, când era preconizată desfășurarea primei Cupe Mondiale, Uruguay împlinea un secol de independență. Dacă obținerea organizării unui prim turneu mondial de fotbal a fost relativ consensuală, nu la fel de ușor a fost convingerea statelor europene să vină peste ocean, drumul lung și costisitor determinând multe echipe de pe bătrânul continent să renunțe la participare. A trebuit ca președintele FIFA să intervină personal pentru ca patru echipe europene – Belgia, Franța, România și Iugoslavia, să facă deplasarea în Uruguay.

La 13 iulie 1930 au avut primele meciuri de la o Cupă Mondială, în care Franța a bătut Mexicul 4:1, iar Statele Unite au învins Belgia cu 3:1. În meciul final, Uruguay a surclasat la Montevideo naționala Argentinei cu 4:2, în prezența unei asistențe de 93 mii de spectatori, incredibil de imaginat pentru acele timpuri, devenind prima câștigătoare a unei Cupe Mondiale.

Fotbalul și totalitarismul

Paradoxal, dar de avantajele masificării sportului, dar mai ales a fotbalului, cel mai puternic conştiente au fost tocmai regimurile totalitare, care au ştiut să le folosească în scopuri politice şi propagandistice. Cei care s-au ocupat îndeaproape de relaţia dintre politică şi sport au sesizat că formele de intervenţie ale statului în activitatea sportivă variază în funcţie de tipologia acestuia. Din cauza forţei mediatice şi simbolice, dar şi a resurselor sociale de care dispune, sportul poate fi folosit ca instrument în politica naţională pentru a realiza anumite politici practice (coeziune, integrare, sănătate etc.). Sportul poate ajuta la menţinerea ordinii, la promovarea prestigiului unui grup, să stabilească o solidaritate socială între membri, să întărească ideologia politică şi să legitimeze anumite regimuri politice sau lideri.
Deşi, în principiu, toate statele folosesc sportul în acest sens, anume în regimurile autoritare şi totalitare „instrumentalizarea” sportului s-a produs în exclusivitate pentru afirmarea sistemului şi etalarea superiorităţii. În perioada interbelică, de importanţa sportului pentru propagandă au profitat atât fascismul italian, prin organizarea Campionatului Mondial la Fotbal în 1934, cât şi nazismul german, mai ales în timpul Olimpiadei de la Berlin din 1936.

Graţie acestui succes popular, Cupa Mondială, iniţiată de FIFA în 1930, devine o competiţie de fotbal prin excelenţă, iar regimul fascist mussolinian a fost primul regim totalitar care s-a angrenat metodic în susţinerea politică a găzduirii unui turneu mondial la fotbal. Acesta a făcut investiţii consistente în dezvoltarea infrastructurii fotbalistice, oferind fotbalului prin politici de stat o dimensiune pe măsura ambiţiilor regimului lui Benito Mussolini. Prin urmare, decizia de a oferi Italiei dreptul să găzduiască organizarea Cupei Mondiale în 1934 nu a stârnit nedumeriri în epocă. Din punct de vedere sportiv, echipa naţională a Italiei era cea mai bună a momentului, pierzând în trei ani doar două din cele 21 de meciuri disputate, iar din punct de vedere infrastructural, oraşele italiene aveau cele mai moderne şi mai spaţioase stadioane, care erau umplute de frenezia şi pasiunea italienilor care adulau fotbalul.

Datorită acestei implicări a statului, Cupa Mondială din 1934 a cunoscut o transformare profundă, punând începuturile comercializării fotbalului. Pentru prima oară în istoria sportului, a început vinderea produselor publicitare, spre exemplu ţigări „campionato del mondo” sau timbre poştale, veniturile totale realizate de la organizarea evenimentului ridicându-se la 3,7 milioane lire, o sumă enormă pentru acele timpuri. Succesul total al organizării a fost determinat de victoriile răsunătoare ale echipei Italiei, care a eliminat în semifinale Austria, iar în finală a dispus cu 2:1 de echipa Cehoslovaciei, adjudecându-şi astfel primul său titlu mondial, într-o atmosferă vecină cu isteria. Performanţa deosebită a italienilor pe terenul de fotbal a fost considerată drept triumf al naţiunii şi dedicată lui „Il Duce” Mussolini.
Deşi apropierea celui de-al Doilea Război Mondial începea să ameninţe fundamentele fragile ale lumii statuate după prima conflagraţie, fotbalul italian şi-a confirmat ascensiunea, reuşind să reitereze performanţa sa din 1934 şi devine în anul 1938 prima echipă naţională de fotbal dublă campioană mondială. Într-un concurs văduvit de absenţa a două naţionale de top, Spania (devastată de un război civil) şi Austria (anexată de Hitler în anul 1938), italienii s-au impus în semifinale în faţa Braziliei cu 2:1, iar în finală au învins, într-un meci dramatic, echipa Ungariei cu scorul de 4:2. Delirul italienilor nu cunoştea limite, iar pentru regimul lui Mussolini acest lucru era o confirmare a ambiţiilor globale, alături de implicarea în războiul civil din Spania şi invadarea nefericitei Etiopia în anul 1936. După cum spunea însuşi „Il Duce”: „Totul pentru stat, totul în stat şi nimic în afara statului”.

Fotbalul românesc și basarabean în contextul timpului

În perioada respectivă, fotbalul românesc era la nivelul celor mai puternice ţări din Europa Centrală – Austria, Cehoslovacia sau Ungaria, rivalizând la egal cu fotbalul englez şi cel sud-american şi dacă să judecăm după performanţe, era superior fotbalului iugoslav, bulgar, polonez sau turc. Dacă pentru cineva actualmente ar părea o minune, atunci însă era firesc că „Chinezul” Timişoara, campioana României, învingea „Wiener Wienstadt”, campioana Austriei, cu 5:0 (1924) şi FC Bilbao cu 3:0 (1926), sub denumirea România, învinge selecţionata Turciei cu 5:3, apoi cu 3:1 (1926), bătea pe „Oxford City”, campioana Angliei, cu 7:1, iar „Ripensia” Timișoara, o altă mare campioană interbelică, surclasa AC Milan cu 3:0 în 1938. În același timp, România a fost una din puținele state europene care a participat la toate cele trei Cupe Mondiale din perioada interbelică – 1930, 1934 și 1938, pentru ca odată cu venirea războiului și mai ales cu instaurarea comunismului, să dispară de pe arena internațională până în anul 1970, când „tricolorii” revin la Mondialul din Mexic. Fotbalul românesc era structurat în trei ligi – „A”, „B” şi „C”, iar în anul 1935 erau înregistrate 500 de cluburi de fotbal şi 25 mii de jucători legitimaţi.

Explicația acestei performanțe vine din faptul că după 1918 fotbalul a implicat arii româneşti extinse şi meciurile dintre echipele din Vechiul Regat şi celelalte teritorii româneşti, în special din Transilvania şi Banat, au îmbunătăţit substanţial calitatea fotbalului românesc. Dar dincolo de aceste aspecte de performanță, fotbalul a jucat un rol substanţial în procesul de integrare naţională a României şi a contribuit la o apropiere şi o mai bună înţelegere a românilor aflaţi până la Primul Război Mondial sub dominaţia unor imperii diferite ca structură.
Fotbalul a fost cel mai popular sport și în Basarabia, şi nu este întâmplător faptul că primul campionat oficial organizat aici în perioada interbelică a fost cel de fotbal. La 5 octombrie 1924, la Chişinău începea primul campionat regional de fotbal al Basarabiei, numit Liga Basarabeană. Liga era alcătuită din cinci echipe, toate din Chişinău: „Unitas”, „Viteaz”, „Macaby” (echipă creată încă în 1917 de evreii din Chişinău), „Sporting” şi „Regiment CFR” (din 1925 numită „Fulgerul”), ambele susţinute de organizaţia regională a CFR. Prima campioană a Basarabiei a fost „Fulgerul” Chişinău, care în acelaşi an a fost şi prima echipă basarabeană acceptată în campionatul României, desfăşurat în acea perioadă în două etape – etapa regională şi cea finală. De patru ori cluburile basarabene au reuşit să ajungă printre cele mai bune patru echipe româneşti: în anul 1925 prin „Fulgerul”, în 1926 din nou prin „Fulgerul”, iar în anii 1928 şi 1930 prin echipa „Mihai Viteazul”. Cei mai buni jucători basarabeni (frații Vâlcov, N. Simatoc și M. Beraru) erau convocaţi la echipa naţională a României, fiind astfel activ încadraţi în circuitul fotbalistic european, iar fotbalul a dezvoltat aici frumoase tradiţii locale şi naţionale, pe care venirea comunismului în 1940 le-a spulberat în totalitate.