Fotbalul: o istorie a începuturilor (III)

Dezbinată de două supraputeri extraeuropene, Statele Unite și URSS, care puneau începuturile Războiului Rece, Europa s-a pomenit în epicentrul acestei confruntări globale pentru supremație, care nu a lăsat în afara ideologiei și politicului nici lumea fotbalului. Poate din acest considerent, prima Cupă Mondială postbelică a fost găzduită în anul 1950 de îndepărtata Brazilie, care aparent era în afara acestui climat de confruntare.

Sfârșitul „zilelor negre” și Cupa Mondială Brazilia 1950

După doisprezece ani de pauză, considerate a fi „zilele negre” ale fotbalului mondial, cele mai bune echipe ale jocului cu balonul rotund reveneau în America Latină pentru a-și disputa supremația, dar și pentru a consemna revenirea la normalitatea existențială. Oricum, politicul nu a ocolit nici de această dată fotbalul, unele țări comuniste – Cehoslovacia, Ungaria și România, țări cu tradiții în fotbalul european, alături de URSS, fiind obligate sau refuzând din motive politice să participe la „competiția imperialistă”. Din cauza distanței, mai multe echipe au refuzat să facă deplasare la mondialul brazilian, inclusiv Franța, într-un final în competiție regăsindu-se doar treisprezece echipe. Un fapt curios, echipa Indiei a refuzat să participe la campionat doar pentru faptul că FIFA i-a obligat pe jucători să poarte ghete de fotbal, jucătorii indieni preferând să joace desculț, conform tradițiilor hinduse.

Două momente importante pot fi desprinse din istoria acestui prim campionat postbelic. Primul era încrederea aproape profetică a Braziliei că ea va fi câștigătoare trofeului. Pentru a celebra acest triumf, brazilienii au construit Stadionul „Maracana”, cel mai mare stadion din lume, cu o capacitate de 200 mii de locuri, au compus un imn al victoriei, iar medaliile de aur și Cupa Lumii au fost gravate cu inscripția „Brazilia”. Al doilea fapt istoric consemnat este participarea pentru prima oară a englezilor într-o cupă mondială, insularii retrăgându-se în anul 1920 din FIFA, pentru că nu doreau să joace fotbal împotriva țărilor inamice din Primul Război Mondial. Considerată „patria fotbalului modern” și mare favorită a competiției, Anglia a fost bătută surprinzător de Statele Unite, într-un meci considerat istoric (0:1), apoi cu același scor de Spania, plecând acasă absolut dezonorant.

Dar adevărata tragedie națională a cunoscut-o Brazilia, care în meciul final, în prezența a circa 200 mii de spectatori a fost înfrântă cu 1:2 de Uruguay, o echipă care după ce a câștigat titlul mondial în anul 1930, nu mai participase la celelalte cupe mondiale în semn de protest. Șocul de la succesul uruguayan a fost atât de puternic încât pe stadionul imens s-a lăsat o liniște de mormânt, această „liniște morbidă fiind la un moment dat imposibil de suportat”, după cum relata mai târziu Jules Rimet, președintele FIFA. Mai mulți suporteri brazilieni au comis suicid, aruncându-se de pe tribunele uriașe, iar oficialii brazilieni au fost atât de derutați încât au uitat „intenționat” să aducă trofeul suprem pentru a fi înmânat echipei învingătoare.

Cu un total de 22 de meciuri desfășurate, în care s-au înscris 88 de goluri și cu o medie de asistență de 47,431 spectatori, Cupa Mondială consemna revenirea umanității la normalitate și punea începuturile unui salt fără precedent a unei competiții sportive, care va merge în pas cu procesul de integrare europeană și globalizarea, iar de multe ori le va preceda și condiționa.

Impactul comunismului asupra fotbalului românesc şi basarabean

Dacă pentru fotbalul mondial „zilele negre” sfârșeau odată cu „mundialul” brazilian din 1950, atunci pentru Europa de Est, implicit România și Basarabia, acestea abia începeau. Războiul a avut un impact devastator asupra fotbalului european, în general, şi asupra celui românesc, în mod particular. Chiar dacă au încercat să „dribleze” aceste timpuri complicate şi de multe ori tragice pentru ei şi familiile lor, alegând să evolueze în campionate străine sau în campionate trunchiate de război, fotbaliştii nu au putut evita dezastrul provocat de invazia sovietică şi de instaurarea de către URSS a regimului comunist în România, fapt ce a făcut ca pentru aproximativ cincizeci de ani ţara să devină parte integrantă a blocului comunist creat de sovietici în Europa de Est. Acest fapt a presupus o subordonare (cu anumite perioade de „autonomie” în anii 1960-1970) politică, economică şi militară faţă de deciziile Moscovei.

La fel ca în cazul întregii societăţi româneşti, regimul impus de armatele sovietice a creat monştri în lumea sportului şi a fotbalului. În locul cluburilor de fotbal tradiţionale, create în urma evoluţiei fireşti a acestui sport în România, au început să apară cluburi de fotbal create prin decizii de partid. Odată cu eliminarea fizică a intelectualilor şi liderilor politici ai vechiului regim, odată cu procesul masiv de colectivizare şi de impunere a limbii ruse, Uniunea Sovietică a impus României şi modelul sovietic în fotbal. În corespundere cu această politică au fost create un şir de echipe muncitoreşti, cum ar fi „Strungul” Arad, „Rulmentul” Alexandria, „Rocar” Bucureşti, „Precizia” Săcele, „Flacăra” Ploieşti (actualul „Petrolul”), „Flamura Roşie” Arad, FC Oneşti, „Gaz Metan” Mediaş, cluburi militare ca „Steaua” Bucureşti, „Steaua” Mizil, ASA (Asociaţia Sportivă a Armatei) Târgu Mureş, CA (Clubul Armatei) Câmpulung Moldovenesc sau cluburile Securităţii şi ale Ministerului de Interne de genul „Dinamo” Bucureşti, „Dinamo” Braşov, „Dinamo” Bacău etc.

Uniunea Federaţiilor Sportive din România, care a organizat sportul românesc în perioada interbelică, a fost dizolvată la 7 martie 1946 şi înlocuită cu Organizaţia Sportului Popular (OSP). Una din primele decizii ale nou-creatului organism a fost dizolvarea profesionismului în fotbal, iniţial prin interzicerea transferului jucătorilor, iar apoi prin interzicerea oricăror forme de profesionism.

Următorul pas al autorităţilor comuniste a fost să distrugă cluburile de fotbal vechi, tradiţionale şi, în general, sistemul de fotbal existent anterior. Politicile în fotbal au urmat, în acest sens, tendinţele generale din societatea românească, cele mai importante cluburi de fotbal din România au fost marginalizate sau chiar anihilate, chiar dacă erau cele mai bune echipe româneşti la acel moment. Astfel, „Ripensia” Timişoara, primul club profesionist din România, era desfiinţat în anul 1948. Un alt club faimos din România – „Venus” Bucureşti – a retrogradat succesiv din Divizia „A” până în Divizia „C”, ultima din fotbalul românesc, iar în final a dispărut. Ultimele evoluţii ale echipei „Carmen” Bucureşti, o altă echipă de tradiții, au fost atestate în sezonul 1946/1947, când a reuşit să se plaseze pe locul doi. La câteva săptămâni după încheierea campionatului, echipa a fost dizolvată prin decizia autorităţilor comuniste şi înlocuită prin recent creatul club al Armatei Române. „Chinezul” Timişoara, de şase ori campioană a României în perioada 1922-1928, a fost desfiinţată în anul 1946. „Unirea Tricolor”, premiantă la ultimul campionat al României în 1940-1941, a fost, la scurt timp după război, plasată sub controlul Ministerului Afacerilor Interne şi unită cu echipa „Ciocanul” Bucureşti pentru a da naştere unui club al miliţiei române – „Dinamo” Bucureşti. Clubul Atletic Oradea, unica echipă românească care a câştigat atât campionatul României, cât şi pe cel al Ungariei (1943/1944), a fost iniţial transformat în „Libertatea” şi după aceea reorganizat ca ICO.

La 7 iunie 1947, în Bucureşti era creat primul club militar românesc – Asociaţia Sportivă a Armatei (ASA). Ministerul Apărării al Republicii Populare România a luat această decizie pentru a imita modelul sportiv sovietic, unde echipele denumite ŢDKA, ulterior ŢSKA sau SKA (cluburile sportive ale Armatei Sovietice) jucau un rol important în viaţa sportivă. Nou-creatul club a adoptat culorile roşu-albastru şi, ca în cazul lui „Dinamo”, el a apărut în urma dezintegrării unui club cu mari tradiţii în fotbalul românesc interbelic – „Carmen” Bucureşti. Clubul armatei a luat locul echipei „Carmen” în campionatul României, ceea ce a făcut ASA iniţial extrem de nepopulară printre amatorii de fotbal. Un an mai târziu, echipa a fost rebotezată CSCA (Clubul Sportiv Central al Armatei), iar între anii 1950 şi 1961 clubul s-a numit CCA (Casa Centrală a Armatei). După 1961, clubul a căpătat denumirea „Steaua” – denumirea actuală a echipei.

Un alt club faimos al României – „Dinamo” Bucureşti – a fost de asemenea creat la indicaţia sovieticilor, care doreau un club similar al Ministerului de Interne în România. Drept rezultat, două cluburi tradiţionale româneşti – „Unirea Tricolor” Obor şi „Ciocanul” Bucureşti – au fost reunite şi, la 14 mai 1948, au creat Clubul Sportiv „Dinamo”. Restul jucătorilor de la cele două echipe au fost trimişi la echipa a doua – „Dinamo B”. „Dinamo” a debutat în campionatul României în sezonul 1948/1949, fără a înregistra vreun rezultat notabil, dar deja începând cu anul 1951 aceasta a fost una din echipele care a dominat campionatele României până la sfârşitul perioadei comuniste şi după.

Prin comparaţie cu ceea ce sunt marile cluburi europene ale momentului, multe dintre care atunci erau inferioare cluburilor româneşti, înţelegem adevărata dimensiune a degradării cauzate de efectele războiului şi comunismului asupra fotbalului românesc. Acolo s-au dezvoltat şi păstrat tradiţii, s-a clădit continuitate, în timp ce fotbalul românesc, alături de întreaga societate, a fost supus unor efecte totalitare dezastruoase, care l-au aruncat la periferia fotbalului european şi mondial pentru o perioadă îndelungată de timp.

Reîncorporarea forţată a Basarabiei în Uniunea Sovietică şi transformarea acesteia în RSS Moldovenească a fost un proces extrem de traumatizant pentru această regiune şi locuitorii săi. Urmând bine-cunoscutul principiu sovietic „construcţia noului prin distrugerea vechiului”, autorităţile sovietice au nimicit nu numai fundamentele politice, economice şi sociale ale perioadei interbelice, dar au făcut „tabula rasa” din sport, anihilând tradiţiile sportive dezvoltate anterior. Odată cu venirea trupelor sovietice, prin decizia autorităţilor, la fel ca în alte state comuniste, a fost creată asociaţia sportivă a Ministerului de Interne – „Dinamo”. În cadrul acestei asociaţii, a fost creat primul club de fotbal – „Dinamo” Chişinău, iar stadionul din Piaţa Nemţească, pe care se jucau meciurile în perioada interbelică, a fost demolat, în locul lui fiind construit stadionul „Dinamo”. De la debutul său în cadrul competiţiilor din Uniunea Sovietică, în fotbalul moldovenesc a fost stabilită o tradiţie menţinută de-a lungul perioadei sovietice şi considerată unul dintre cele mai negative aspecte ale acesteia – neglijarea fotbaliştilor şi specialiştilor autohtoni şi prezenţa masivă a jucătorilor şi fotbaliştilor veniţi din alte republici, în special din Federaţia Rusă şi Ucraina.

Eforturile autorităţilor sovietice de a distruge tot ce era legat de perioada interbelică au făcut imposibilă asigurarea unei linii de continuitate în evoluţia fotbalului şi sportului basarabean. Singurele excepţii notabile care aminteau de perioada antebelică erau Gheorghe Mocanu, fost jucător al echipei „Mihai Viteazul”, care a jucat în echipa „Burevestnik” şi a antrenat echipa „Politehnica” Chişinău în anii 1960-1970, şi Serghei Cornilov, fost jucător al echipei „Mihai Viteazul”, ulterior jucător şi căpitan al echipei „Burevestnik”.

Dincolo însă de multiplele aspecte negative ale perioadei sovietice, cel mai dezastruos a fost faptul că instaurarea regimului totalitar sovietic a „furat” alternativa unei dezvoltări libere a fotbalului într-o lume liberă, într-un moment când fotbalul basarabean, prin intermediul celui românesc, era conectat plenar la circuitul fotbalistic european şi mondial.