O cifră care a provocat o undă de şoc în Europa şi un imens crater electoral în peisajul politic francez. Frontul Naţional, formaţiune înfiinţată în 1972 de Jean Marie Le Pen, este ca un fel de pâlnie în care francezii îşi varsă, uneori pe ascuns, nervii vieţii cotidiene, iritările sociale, nemulţumirile profesionale, exasperările politice, temerile în faţa zilei de mâine, frica de mondializare, dar şi de străini, disperarea că Europa se construieşti prin fărâmiţarea suveranităţii naţionale a ţărilor care o constituie, nostalgia pentru vechea monedă naţională (francul), dispreţul faţă de clasa politică…
În acest crater nebulos sau în această pâlnie a extremei drepte se mai varsă şi angoasa că vechea democraţie este în impas, întrucât n-ar duce decât la crize, la „arabizarea” continentului european, la pierderea identităţii şi la o „schimbare de civilizaţie” cum spunea înainte de alegeri scriitorul Renaud Camus. De altfel, el a şi recunoscut că a votat cu extrema dreaptă.
În acest crater uman colcăitor şi exploziv sunt acum obligaţi să coboare pentru a culege voturi de rezervă cei doi candidaţi rămaşi în cursă pentru turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, Nicolas Sarkozy şi François Hollande. „A la guerre comme à la guerre”, spun francezii, „la război ca la război” (sau mai bine zis, „la alegeri ca la alegeri”). Cei doi nu au de ales, trebuie să-şi atragă de partea lor voturile Frontului Naţional, pentru că formaţiunea s-a impus ca arbitru, fiind al treilea mare partid în peisajul politic francez. Marine Le Pen, lidera formaţiunii, refuză însă acest rol, şi de fiecare dată când poate ea reaminteşte că partidul său nu este nici de dreapta şi nici de stânga, ci… un partid de patrioţi, care nu vor să se mai ascundă după deget şi vor să salveze Franţa de la declin…
În urmă cu 20 de ani, un anume Bernard Tapie, milionar de stânga devenit pentru scurt timp ministru într-un guvern socialist, îi califica pe alegătorii Frontului Naţional cu apelativul de „nemernici”. El folosea în franceză cuvântul „salaud”, şi s-ar putea ca traducerea mea să fie mai edulcorată în raport cu violenţa acestui termen. Mai precis, Bernard Tapie, extrem de prezent la ora aceea pe platourile de televiziune, spunea aşa: „Dacă Le Pen este un nemernic, cei care votează pentru el sunt şi ei nişte nemernici”.
Diabolizarea Frontului Naţional în Franţa este un fenomen mai vechi. Pentru mulţi socialişti, alegătorii extremei drepte erau nişte „leproşi”, cărora nu se cuvenea nici măcar să le dai bună ziua. Chiar şi dreapta franceză a considerat Frontul Naţional o formaţiune nedemnă pentru Republica Franceză, o formaţiune cu care refuzi orice alinaţă. Persoana fostului lider al formaţiunii, Jean Marie Le Pen, a încarnat, pentru multe decenii, în ochii mai tuturor partidelor politice, tot ce putea fi mai detestabil.
Extrema dreaptă franceză a fost sperietoarea politică a tuturor celor care se considerau drept frecventabili, onorabili sau cel puţin… normali. Frontul Naţional a fost acuzat în mod sistematic de antisemitism, de xenofobie, de tentaţii fasciste şi de alte rele absolute… Când i se reproşa populismul, faptul suna aproape ca un elogiu. Iată însă că astăzi, Marine Le Pen, fiica lui Jean Marie Le Pen, reuşeşte o uluitoare operaţiune de reabilitare a formaţiunii. Nimeni nu ar îndrăzi în acest an de graţie 2012 să-i trateze de „nemernici” pe cei peste 6.400.000 de francezi care au votat pentru Marine Le Pen la primul tur de scrutin al prezidenţialelor. Aceştia sunt consideraţi acum nişte oameni care „suferă”, care nu au fost ascultaţi în doleanţele lor de Republica Franceză, care se tem de un viitor incert, care se simt frustraţi sau marginalizaţi…
Preşedintele Nicolas Sarkozy declară chiar că nu vede nimic reprobabil în faptul că un francez votează cu Frontul Naţional. Dacă Marine Le Pen s-a prezentat la prezidenţiale, spune acum Nicolas Sarkozy, înseamnă că „ea este compatibilă cu valorile Republicii”. Astfel de fraze erau de neimaginat în urmă cu câţiva ani…
Într-un interviu acordat cotidianului Libération, Fran∏ois Hollande are şi el aceeaşi atitudine de înţelegere faţă de electoratul extremei drepte. Acest electorat ar fi, citez, „unul care suferă, compus din mici funcţionari, din artizani, din muncitori care resimt efectiv un sentiment de abandonare”.
Marine Le Pen respinge însă ideea că votul acordat extremei drepte ar fi unul „de criză” (cum spune Nicolas Sarkozy) sau unul contestatar. Nu, afirmă ea, este vorba despre un vot de adeziune, întrucât Frontul Naţional a înţeles doleanţele francezilor. „Alegătorii care au votat pentru mine, spune Marine Le Pen, ştiu cu pertinenţă ce nu vor şi ce vor. Ei vor protecţionism, ei vor stoparea imigraţiei, ei vor să trăiască în condiţii de securitate, ei vor să aibă o prioritate naţională la locuri de muncă şi la locuinţe, ei vor suveranitatea Franţei”.
În timp ce François Hollande şi Nicolas Sarkozy încearcă deci să atragă acum acest electorat esenţial pentru victoria finală, Marine Le Pen are însă proiecte mult mai vaste. Ea mizează de fapt pe înfrîngerea lui Nicolas Sarkozy şi pe o eventuală implozie sau dislocare a dreptei. În virtutea acestui scenariu, Frontul Naţional ar urma să atragă o parte importantă a dreptei nemulţumită de sarkozism şi deci să-şi extindă şi mai mult baza, precum şi influenţa în Franţa. Marine Le Pen se pregăteşte deja pentru alte alegeri, cele legislative din luna iunie, în contextul cărora Frontul Naţional este bine plasat în numeroase circumscripţii. Tot ea a anunţat şi o schimbare a numelui partidului, pentru a rupe fără îndoială şi mai mult cu o anumită imagine negativă din trecut. Iată deci cu ce ecuaţie complicată sunt confruntaţi acum candidatul dreptei şi candidatul stângii în Franţa, obligaţi să ţină cont de adevăruri noi care se impun treptat printr-un vot care nu poate fi ignorat.
