Friedman, despre noul model de mare putere. Un semnal delicat pentru Rusia: Națiunile mai mici pot deveni mari puteri, decisive și periculoase

Evoluția puterii militare este una dintre cele mai importante, chiar dacă subestimate schimbări geopolitice care au loc în lume astăzi. De-a lungul secolului al XX-lea, puterea militară a fost provincia marilor națiuni. Mașinile dominau câmpul de luptă, iar producția acestor mașini, materialele care le alimentau și munițiile pe care le foloseau necesitau acces la fabrici complexe și cantități masive de materii prime. Acest lucru, la rândul său, a necesitat un număr mare de muncitori – și locuința și hrana de care aveau nevoie pentru a funcționa. O economie de această scară trebuia să producă un număr mare de nave, avioane, tancuri și toate celelalte tipuri de materiale de război, chiar dacă acestea necesitau economii funcționale dincolo de economia de război, care să asigure nevoile de bază ale vieții și, în mod ideal, să mențină moralul național, scrie George Friedman, în Geopolitical Futures.

Câmpurile de luptă sunt găuri negre ale consumului. Orice națiune poate construi un avion sau un tanc sau poate trimite un om la moarte, dar războaiele au fost câștigate de națiuni care au putut construi un număr enorm de avioane și tancuri și le-au putut înlocui pe cele care distruse de inamic – ca să nu mai vorbim de reumplerea constantă a fluxului, pe linia soldaților uciși.

Națiunile mici nu se puteau angaja într-un război de mare intensitate, deoarece nu aveau resursele necesare pentru a face acest lucru. Definiția unei mari puteri era, deci, o țară cu o populație mare, sistem agricol care o hrănea și bază minerală care o putea înarma. Având în vedere morțile și pagubele pe care inamicul le-ar putea provoca, cheia puterii militare a stat în dimensiunea populației și resursele acesteia. De asemenea, în mod ideal, trebuia să fie vastă, cu resurse dispersate astfel încât o victorie a inamicului într-o singură regiune să nu însemne o victorie în toate regiunile.

La fel de important, națiunile de succes din timpul războiului aveau nevoie de expertiză tehnică. Avioanele, navele de război și tancurile trebuiau planificate și construite, iar proiectele aveau nevoie de o modernizare constantă ca răspuns la evoluțiile tehnice ale inamicului. Aceasta însemna că marile puteri aveau un număr mare de tehnicieni, în mod inerent rari.

După al Doilea Război Mondial, doar Statele Unite și Uniunea Sovietică au avut potențialul de a duce război, ca mari puteri (ulterior, li s-a alăturat China). Înainte de război, puterile mai mici, precum Germania, Regatul Unit, Franța sau Japonia puteau fi considerate și mari puteri, dar în cele din urmă, fie au pierdut, fie au participat la o alianță.

În anii care au trecut, a existat o vastă evoluție a tehnologiei marțiale. Fusese odată necesar să fie transportat un tanc de 40 de tone la 2.000 de mile depărtare pentru a livra 40 sau 50 de livre de explozibili asupra unei poziții inamice. Primul bombardier britanic a fost atât de inexact încât germanii nu și-au putut da seama care era ținta britanică. Navele nu puteau vedea mai departe decât orizontul, unde putea pândi o flotă inamică. Avioane speciale trebuiau lansate, pur și simplu, pentru a vedea mai în adâncime. Paradoxal, cu cât sistemul era mai primitiv, cu atât erau necesare mai multe resurse pentru a-l susține. Cu cât este mai conștient de mediul său și cu cât ghidarea este mai precisă, cu atât canalul de scurgere este mai mic. De exemplu, un satelit poate oferi locația unui inamic, iar sistemele automate de ghidare internă asupra munițiilor pot lovi cu precizie. Există noi sateliți care aparțin unei noi clase. Ca rezultat al preciziei, o forță necesită mai puține muniții. Concentrarea forței de muncă se schimbă de la câmpul de luptă activ la gestionarea informațiilor și tehnologiile cu inovare rapidă. Războiul nu mai necesită o populație masivă și nici un consum masiv de materie primă.

Acest lucru are consecințe geopolitice semnificative. Țări mici și chiar foarte mici pot purta un război, în special împotriva unor modele militare mai vechi, cărora le lipsește precizia și raza de acțiune a noii clase de țări. Aceste țări mici trec de la o dependență de profunzime la una de timp. Cu cât o țară avea mai mult spațiu, cu atât mai mult spațiu era de dispersat. În modelul emergent de război, cu cât au mai mult timp în care să reacţioneze la pericole, cu atât sunt mai eficiente. Nu este o evoluție unică, ci un set de evoluții, de la intelligence de sorginte spațială la arme cu auto-țintire, cu rază lungă de acțiune, până la sisteme automate antirachetă.

Această evoluție o putem vedea cel mai clar în Israel. Fondată mai întâi pe arme franceze și apoi americane, armata israeliană are acum capacități proprii pe care (în mod ironic) le poate vinde altora. Ele sunt concepute pe baza principiului că punerea trupelor în pericol este un eveniment posibil, dar rar, folosind forța fără pilot ca element dominant al strategiei. Israelul a ajuns cel mai departe cu această strategie, dar poate fi văzută și în locuri precum Emiratele Arabe Unite și Singapore. Ca rezultat, fiecare deține putere politică internațională mult peste ceea ce s-ar fi putut aștepta de la el, în perioada anterioară. Noile tehnologii le permit puterilor mici să angajeze în luptă puteri mult mai mari. Miezul forței îl reprezintă tehnologii care întrețin și modernizează sistemele – o fracțiune din forța de muncă necesară, conform vechii definiții a marilor puteri.

Desigur, echipamentele mânuite de un echipaj militar rămân indispensabili. Dar conversia la un nou mod de gândire este în curs de desfășurare. Israelul are o influență regională uimitoare, dar tehnologia sa nu se poate apăra pe deplin împotriva unei forțe masive din partea unei mari puteri de ultimă epocă. Menținerea unei culturi în timp ce creezi altele noi provoacă crize între culturi și în cadrul bugetelor. Noua tehnologie este gata de funcționare, dar de la sine nu este încă dovedită.

Totuși, evoluția este în curs de desfășurare și asta înseamnă că definiția marii puteri va trebui să se schimbe. Rusia se aștepta să învingă Ucraina cu arme mai vechi. Asta nu s-a întâmplat, cel puțin nu încă. Rusia trebuie să-și dezvolte armata. La fel vor face și alte mari puteri, dacă doresc să aibă forțe eficiente. Nu există niciun motiv inerent pentru care să nu poată evolua, dar dimensiunea lor nu mai este decisivă. Națiunile mai mici pot deveni mari puteri, decisive și periculoase.