Mai am un singur doors – antologia de poezie patriotică alcătuită de Daniel-Silvian Petre – a fost lansată alături de Covoare moldoveneşti – antologia de proză tânără a lui Dumitru Crudu.
Am observat multe interferenţe între bănăţeni şi basarabeni, dar, încă o dată, m-am întâlnit şi cu specifica noastră frustrare. La lansare a venit şi un tânăr basarabean, care a intrat în vorbă cu noi. Asta a fost prima frază pe care mi-a adresat-o: „Care e mai tare dintre voi, tu sau frate-tu?”. M-am mirat de întrebare, dar i-am răspuns: „Tata”. Puţin deranjat de răspunsul meu, tânărul şi-a continuat discursul pus pe autopilot. Elementele principale ale discursului erau „noi” şi „ei”. „Noi” erau basarabenii, „ei” – românii. În studenţie am ascultat această compunere de nenumărate ori. „Noi suntem altfel, oricum, ei nu ne înţeleg deloc”. În paralel cu povestea asta, mai zicea şi câte ceva personal. De mulţi ani era stabilit la Timişoara şi nu avea de gând să se întoarcă în Moldova. Pentru că toţi prietenii îi sunt la Timişoara, iar în Moldova „n-are ce face”. Nu părea un băiat rău, dar suferea de boala noastră basarabeană, complexul de inferioritate manifestat prin frustrare şi, uneori, culmea, prin aer de superioritate.
De multe ori m-am întrebat de unde vine frustrarea asta, răspândită ca o viroză printre studenţii basarabeni din România. Nu am un răspuns clar, însă cred că are rădăcini adânci. Poate că e un atavism din perioada sovietică, când, de câteva ori pe zi, auzeam că suntem egali, dar avem un frate mai mare. Atunci era cool să fii rus, pentru că erai frate mai mare. Şi acum mai suferim când ne dăm seama că nu avem vreun frate mai mare. În schimb, ne-a rămas sentimentul. Unul de profundă frustrare.
În aceeaşi seară l-am cunoscut pe Emil Kindlein, care, împreună cu Daniel-Silvian Petre, au creat proiectul Acoustica. Auzind de cartea tatălui meu, În gura foametei, şi de faptul că încă îi mai caut notiţele prin bibliotecă, Emil mi-a povestit o întâmplare care i-a schimbat viaţa: a primit moştenire toate obiectele bunicului său. La început, a simţit moştenirea ca pe o povară, însă când a deschis cutiile bunicului a rămas fascinat. Pentru că era o colecţie impresionantă de ceasuri şi de obiecte de bijutier. Pe scurt – Emil a făcut şcoala de bijutier, doar pentru a păstra firma Kindlein, pe care a găsit-o în podul bunicului său. Asta nu l-a încurcat în cariera lui muzicală. Şi n-a avut timp să fie frustrat.
Dacă nu aveţi nimic de făcut – fiţi frustraţi, simţiţi-vă nedreptăţiţi şi genii pustii. Dar eu zic: mai bine căutaţi în podul casei. Poate că aveţi mult de recuperat, mult de refăcut şi de continuat. Avem prea puţin timp pentru a-l umple de frustrare…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
