Au spus acest lucru încă din cele mai vechi cărți creștine care au ajuns până la noi. Și chiar dacă de cele mai multe ori erau sfaturi pentru monahi și pustnici, ele nu se contrazic cu viețuirea corectă a unui creștin mirean.
Totuși în ziua de astăzi, când traiul bun a înmulțit depresia și anxietatea, ca patologii reale, nu doar simple închipuiri, gândul la moarte nu e sănătate pentru suflet, ci secătuire și accentuarea bolilor.
Oare s-a schimbat omul sau învățătura creștină? Mai putem vorbi de gândul la moarte ca despre o întărire în fața ispitelor? Depinde foarte mult de cât de sinceri suntem. Omul e același, învățătura creștină la fel, dar credința noastră e alta. Tot mai diluată sau inexistentă, sau falsă.
Pentru că acest gând nu avea în vedere sicriul și viermii, ci ținerea minții la Judecata de Apoi, convingerea că vom răspunde pentru greșelile noastre și că timpul de pe acest pământ e doar răgazul acordat nouă să răspundem iubirii lui Dumnezeu (cum minunat spunea părintele Dumitru Stăniloae).
Dacă însă dincolo de mormânt nu putem întrezări lumina neapusă, atunci cum ne va vindeca gândul la moarte? Când omul chiar în clipa dinaintea morții se teme și se îndoiește, cum oare să se arunce cu gândurile într-un hău de care se teme cumplit?
Dacă atunci când ne gândim la moarte, ne gândim de fapt la judecată și la întâlnirea cu Hristos, e un semn că avem o credință dreaptă, poate nu destul de puternică, dar cel puțin înțelegem astfel că suntem încredințați de cuvintele Dumnezeului nostru, Iisus Hristos.
E și acesta un mod de a ne măsura credința, chiar dacă nu e cel mai indicat. Însă de multe ori rostim rugăciuni, Îl lăudăm pe Dumnezeu, mergem la biserică, dar tot dintr-o panică indusă de gândul la moarte și nu din dragoste, credință și nădejde.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
