De-a lungul veacurilor, scopul Rusiei faţă de popoarele învecinate şi mai îndepărtate a fost şi rămâne acelaşi – de a fura teritorii străine şi de a transforma, prin teroare şi minciună, populaţiile subjugate în sclavi fără memorie şi demnitate umană, în animale de muncă. După un secol de umilinţă, robie şi deznaţionalizare cumplită, ideologii rusificării aveau convingerea că ei au smuls pentru totdeauna rădăcinile româneşti ale Basarabiei şi nu există nici o şansă ca băştinaşii să-şi amintească vreodată de părinţi şi de adevăratul lor buletin de identitate. Dar, sângele apă nu se face.
La răscrucea dintre secole, din satele înrobite, se ridică mai mulţi tineri, care se îndreaptă spre învăţătură, lumină şi adevăr. Basarabia înmormântată de ţar, reînvie din morţi departe de Nistru, la Universitatea din Dorpat, în Estonia, unde se adună un grup de tineri luptători, care formează nucleul Generaţiei Unirii şi pun începuturile renaşterii naţionale a românilor din imperiul ţarist. „Pământenia” de la Dorpat e una din cele mai emoţionante file din trezirea moldovenilor din „somnul cel de moarte” de care vorbea poetul Mateevici. Faptul că tot grupul de studenţi basarabeni din Dorpat este închis de „ohrana” ţaristă, iar animatorul şi organizatorul tinerilor – Ioan Pelivan – e mânat prin temniţele siberiene ani în şir e primul semn că, după marii luptători singuratici, – Zamfir Arbore şi Constantin Stere – la orizont apare o generaţie înaripată şi însufleţită de idealul deşteptării poporului şi întronării vieţii naţionale în Basarabia, o generaţie care îşi descoperă rădăcinile şi Ţara liberă de peste Prut. Cred că sacrificiul, faptele măreţe şi eroice pe care le-a făcut Generaţia Unirii în condiţiile anarhiei totale şi a teroarei bolşevice sunt un miracol şi au fost posibile, fiindcă marii basarabeni din „Sfatul Ţării” credeau în destinul neamului lor aşa cum o spune şi Ioan Pelivan în mărturisirile sale tulburătoare. „Dacă am putut suporta în tinereţea mea temniţe, exil, cazarmă, destituire din magistratură şi fel de fel de prigoniri sub regimul ţarist, cauza a fost credinţa mea nestrămutată în dreptatea şi sfinţenia cauzei româneşti. Românismul devenise pentru mine o credinţă neclintită, o adevărată religie. De când s-a trezit în mine conştiinţa naţională – nicicând, niciodată şi nicăieri – nici la Universitate, nici în temniţe şi nici în surghiun – nu au încetat dragostea mea neţărmurită şi interesul meu copleşitor pentru România liberă, pe care încă nu o văzusem, dar pentru care ardeam de nerăbdare să-i „văd fiinţa”, să-i „aud graiul” şi să-i sărut pământul. Eram în stare să îndur orice chin, să merg chiar la spânzurătoare, pentru religia mea românească”. Era şi firesc ca generaţia lui Ioan Pelivan, odată intrată în „Sfatul Ţării”, să voteze la 27 martie 1918 Unirea Basarabiei cu România, fiindcă acesta era crezul, religia şi idealul marilor patrioţi basarabeni.
De ce s-a dus şi se duce o luptă neîntreruptă, de compromitere şi defăimare a Generaţiei Unirii, a „Sfatului Ţării” şi Actului istoric de la 27 martie 1918? Din simplul motiv că toţi munţii de minciună clădiţi de Rusia au fost făcuţi praf prin votul din 27 martie 1918, iar Generaţia Unirii a spus lumii întregi că moldovenii sunt români şi Patria lor adevărată este România. De atunci şi până astăzi acest adevăr frige nemilos ocupanţii şi cozile lor de topor, iar pe patrioţii basarabeni îi încurajează să lupte pentru adevăr şi reîntregirea naţiunii române. Iar cei care luptă pentru o cauză dreaptă, totdeauna înving. Drept dovadă, pentru totdeauna, este Ziua sfântă de 27 martie 1918 care, încurând, va deveni o sărbătoare naţională.
Revista națională NATURA, martie 2015
