Cunoscutul sociolog Alin Teodorescu, declara într-un interviu că „sărăcia este o consecință”, și nu o cauză. O consecință a ce? – ne întrebam. O consecință a proastei guvernări, răspundem noi. Sărăcia nu poate avea alte explicații decât aceasta. Privită cu aceeași perspectivă, sărăcia se creează, dar nu se moștenește. Astfel, toate, dar absolut toate guvernele pe care le-am avut de la 90 încoace, au fost guverne care au creat sărăcia, guverne creatoare de sărăcie. La noi fiecare guvernare, venind la putere, o pornea nu de la un program concret de stopare și eradicare a sărăciei, ci de la justificări și acuzații aduse guvernărilor precedente. Astfel, ani de zile, vina a fost dată fie pe „moștenirea comunistă”, „moștenirea frontistă” sau „moștenirea agrariană”, fie pe „calamitățile naturale”, fie pe conjunctura politică și economică externă nefavorabilă, fie pe „instabilitatea internă”, provocată de „forțele extremiste”, fie pe „lipsa de conlucrare la vârf”… La aceste „cauze” astăzi s-au mai adăugat două – criza financiară din Rusia și blestematul de „algoritm”, adică „lipsa de unitate” în guvernare. Observăm că toate aceste „cauze” sunt, într-un fel, „fatale”, ele parcă nu depind de voința politică a puterii, a guvernării concrete. Aceste „cauze”, fiind pe larg și insistent mediatizate, inoculează opiniei publice falsa idee că guvernarea aflată la putere nu poartă nicio vină pentru situația creată. În felul acesta a fost viciată percepția publică a ceea ce se întâmplă, și noua guvernare venită la putere, în loc să facă ceva ca să oprească tăvălugul sărăciei, arată cu degetul la cei care, chipurile, au pornit acest tăvălug. Problema însă e alta și e cât se poate de simplă, iar cei care vin la putere, trebuie s-o formuleze în felul următor: noi „am moștenit” această situație și de azi înainte noi oprim tăvălugul, iar dacă reușim – îl întoarcem înapoi. Dacă guvernarea reușește să facă acest lucru, înseamnă că e o guvernare competentă. Dacă nu reușește – e o guvernare incompetentă, demagogică și antipopulară.
Așadar, vina pentru sărăcia noastră o poartă, întotdeauna, conducerea societății. Nu „moștenirile”, nu „calamitățile”, nu „instabilitățile” sunt „cauzele” sărăciei noastre; sărăcia noastră este o consecință a proastei guvernări. Ca să reiau o expresie din uzul sociologiei, factorii „generatori de sărăcie” sunt nu „cauzele”, ci incompetența guvernării (factorul obiectiv). Incompetența guvernărilor s-a văzut după doi-trei ani de la declararea independenței. Trebuie să punem mâna pe inimă și să recunoaștem că moștenirea comunistă a fost bună, dacă nu chiar foarte bună, ca punct de plecare pentru edificarea unei societăți prospere. Exista un bun potențial în economie și agricultură, funcționau normal instituțiile de cultură, învățământ și știință, la un nivel acceptabil se soluționau problemele sociale, lumea primea la timp salarii și pensii etc. Obiectivul care trebuia atins de către noile guvernări era de a utiliza judicios această bază moștenită, pentru a ne mișca înainte. Ce au făcut însă guvernările de după 90? Au distrus și au furat ceea ce a existat, iar să creeze ceva în loc nu le-a dus capul. Sărăcia de azi este o consecință a acestor situații.
Ca urmare, a sporit enorm rolul și ponderea factorului subiectiv. Societatea de azi are o părere foarte proastă despre conducerea statului. Cetățeanul simplu urăște conducerea de vârf și se „desolidarizează” de ea. Dovadă, lenta „depolitizare” a societății, retragerea ei de la treburile publice, aversiunea ei față de politică și oamenii politici. Astăzi, conducerea și societatea sunt două entități autonome și separate, care trăiesc după legile proprii, diferite unele de altele. În ochii societății, conducerea apare ca o bandă de hoți și mafioți, care vine la putere pentru a-și rezolva propriile probleme. Societatea e foarte departe de ceea ce face guvernarea. Societatea nu e la curent cu împrumuturile pe care le face statul, nu e la curent cu politica de privatizare a statului, nu știe nimic sau aproape nimic despre politica lui investițională etc. Societatea nu știe ce vinde statul, cui vinde și pe cât vinde și unica lui reacție la ceea ce face conducerea e cea tradițională: dă-i în mă-sa, toți sunt niște hoți. Societatea nu știe ce fel de reforme face statul și care vor fi consecințele acestora. Urmările unei atare stări de lucruri sunt mai grave decât se crede: cetățeanul nu participă la viața statului și își rezolvă problemele singur, cum știe și cum poate. Dacă e să fac o comparație a ceea ce se întâmplă astăzi, ne putem imagina o căruță unde caii sunt poporul, iar cei cu hățurile în mână – conducerea de vârf. Cei din căruță trag de hățuri, adică fac politică, îndeamnă spre reforme, iar caii, fie că nu aud, fie că nu vor să audă, și continuă să meargă în ritmul și în direcția aleasă de ei. Fiind conștienți încotro merge carul – iar carul merge spre prăpastie -, cei cu hățurile în mână nu-l pot opri, și dau vina ba pe cal, ba pe căruță, ba pe drumul prost… Cauza acestui mers spre prăpastie e însă alta: conducerea societății, guvernele, au ales greșit direcția, iar când direcția e greșită nu ai ce da vina pe cai, pe căruță și pe calitatea drumului. Dar că toate guvernările n-au știut încotro merg ne-o demonstrează „agendele” lor de lucru. Să facem o sumară retrospectivă a principalelor, „celor mai grave”, probleme pe care guvernările de până acum le-au scos în prim-plan în fața societății: „lupta cu unionismul”, „lupta pentru statalitate”, „lupta pentru consens la vârfuri”, „lupta pentru statalitate interetnică”, „lupta pentru limba moldovenească și conștiința de neam”, „lupta pentru triumful ideilor centriste”, „lupta împotriva forțelor extremiste” etc., etc. În fond, guvernările de până acum n-au pus în fața societății nicio problemă reală, care ar interesa în mod vital societatea. Astfel, direcția a fost greșită din start, societatea a fost împinsă pe panta demagogiei și a politicianismului, ea a fost mereu dezbinată pe criterii politice și naționale, dar nu cimentată pe principii economice. Societății totdeauna i s-au servit probleme politice false, inventate. Nici „meniul” actualei guvernări nu coincide cu „gustul” societății. Și din nou, vina o poartă conducerea. Unul din cei care au urcat în căruță la 22 martie 1998 sunt prea puțin preocupați în ce direcție merge carul: preocuparea lor de bază e ca „mersul pe calea reformelor” să nu-i bată la fund și de-atâta ei se îngrijesc de fundul lor: să stea pe moale. Nu e nimic că din când în când organismele financiare internaționale le mai bagă câte un morcov mare în fund – principalul că deocamdată merg în căruță… Dovadă că unii din ei au luat-o cu totul hăisa este aceea că societății iar i se servesc chestii minore, politice, de ordin personal. Astfel, faptul că atunci când carul se află pe buza prăpastiei, șeful parlamentului își permite luxul să polemizeze cu presa pe chestiuni care nu au nici în clin, nici în mânecă cu interesul vital, prioritar al societății, vorbește despre aceea că direcția este greșită și nu avem ce spera la o ameliorare a situației. Aceasta înseamnă că și mulți din actuala guvernare, care flutură din hățuri și îndeamnă caii pe calea reformelor, de fapt fac cu totul altceva: creează sărăcia. N-o opresc, pentru că nici nu știu cum s-o oprească, dar poate nici nu prea vor. Iată de ce, așa-zișii „noii reformatori” sunt de fapt noii creatori de sărăcie.
Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”
