Obișnuit cu lagărele sovietice de represalii, Alexandru Soljenițîn, observator profund și perspicace al „Arhipelagului GULAG”, constata pe paginile acestui roman trăit în anii îndelungați de detenție, cât de „…binecuvântată este închisoarea”. Cu aluzie evidentă la potențialul de schimbare și la forța de reevaluare a condiției umane, în condițiile încarcerării, a noțiunilor de libertate și captivitate, dar în ultimă instanță și a prețului vieții umane.
Deși un frecvent al teatrelor din Chișinău, cu o paletă variată de experiențe, care au dezvoltat în timp o capacitate de nu mă lăsa prea ușor uimit, trebuie să recunosc că, în 14 septembrie 2016, am fost martorul unui spectacol de neuitat. Atât teatral, cât și existențial, uman. La Penitenciarul nr. 17 din Rezina, unde sunt deținuți infractorii condamnați pe viață, s-a jucat „Hamlet”. Un „Hamlet” diferit de cel din sălile de teatru, pe care l-am văzut la Iași, Chișinău sau București, unde confortul și ambianța te face să fii focusat în exclusivitate asupra scenei și actorilor. A fost un „Hamlet” jucat într-o închisoare de maximă securitate, unde pentru a ajunge, am trecut control corporal și coloane lungi de gardieni, care se întindeau de la intrare până la scenă, într-o locație care semăna cu o fortăreață. Mirosul închis de pușcărie, similar și izbitor pentru mine cu cel din spitalele de psihiatrie, mi-a înțepat de la început nasul, care, chiar dacă s-a obișnuit cu el în curând, mai era zădărât, din când în când, de adierile de vânt, care-l mai aduceau din carcere. Scena era chiar în mijlocul închisorii, iar în stânga ei se aflau camerele de încarcerare, de unde unii deținuți au avut curajul să se afișeze, privind spectacolul, iar alții, cu perdelele trase, ascultau versetele lui Shakespeare în intimitatea de izolare.
„Hamlet Proces” este un spectacol realizat în baza unui scenariu de Mihai Fusu și Luminița Țâcu, după piesa renumitului dramaturg englez. Montat la Penitenciarul nr. 17, spectacolul are în distribuție, în premieră pentru R. Moldova, 11 deținuți condamnați pe viață, alături de care evoluează actorii de la Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău. Pentru unii dintre acești deținuți, această experiență a fost o premieră cu mai multe premiere. Dincolo de teatru, unii dintre ei, din cauza condițiilor de condamnare nu mai ieșiseră „la aer” de ani buni, iar alții nu mai călcaseră pământul la propriu, pentru că locul pe unde mergeau la plimbare era un acoperiș de beton. Pe parcursul repetițiilor mai mulți au avut amețeli și stări de rău de la noile ipostaze de „normalitate” în care au fost puși să facă repetiții.
Proiectul s-a desfășurat în perioada mai-septembrie 2016 și a inclus un program de instruire în domeniul artei actorului, vorbirii scenice și expresiei corporale. Activitatea este susținută financiar de Proiectul Uniunii Europene „Sprijin acordat sistemelor de executare, probațiune și reabilitare în Moldova”, Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare (SDC) și Misiunea Norvegiană de Experți pentru Promovarea Supremației Legii în Moldova (NORLAM). Proiectul UE are o misiune mai complexă și a fost lansat în octombrie 2014 pentru o perioadă de 30 de luni, în vederea oferirii asistenței tehnice pentru reformarea justiției din R. Moldova. Această dimensiune teatrală este o preluare a tradiției de terapie prin teatru, aplicată cu succes în penitenciarele din Italia, Marea Britanie, România și Statele Unite. Pe de altă parte, Agenția Elvețiană acordă asistență R. Moldova prin intermediul programelor și proiectelor de dezvoltare în trei domenii principale: sănătate, apă și sanitație, migrație și dezvoltare. Din anul 2014, SDC susține proiectele de cultură, care abordează problemele sociale din R. Moldova și promovează incluziunea grupurilor sociale dezavantajate, toleranța și dialogul în societate.
Datele din 2014-2016 pentru situația deținuților din R. Moldova încurajează, fără îndoială, o astfel de abordare. În timp ce deținuții condamnați la 10 ani și mai mult reprezintă în Germania 1% din numărul total de deținuți, iar în Norvegia doar 9%, atunci, în republică, numărul acestora reprezintă 33%. Mai mult decât atât, la ora actuală în R. Moldova există 111 deținuți pe viață la circa 3 milioane de locuitori, pe când în România, sunt doar 160 la circa 20 de milioane.
Centrul de Arte COLISEUM, condus de regizorul Mihai Fusu, care a realizat proiectul în cauză, are deja o experiență de 15 ani în promovarea activităților cu impact social, fiind inițiatorul și promotorul în R. Moldova și spațiul est-european al curentului de teatru-document. Printre proiectele realizate se numără spectacolul de teatru-document „A 7-a Kafana” (2001) montat de Mihai Fusu, ce abordează subiectul traficului de persoane; piesa „Casa M” (2010) în regia Luminiței Țâcu, care tratează problema violenței în familie și se bazează pe mărturiile femeilor-victime ale violenței domestice; spectacolul „Shakespeare pentru Ana”, montat de Luminița Țâcu în 2015, care abordează viața în sistemul de penitenciar din R. Moldova în toate aspectele sale și care s-a făcut în baza unor interviuri realizate în trei închisori diferite.
Potrivit lui Mihai Fusu, spectacolul „Hamlet Proces” se adresează tuturor, iar prin el se urmărește o schimbare de atitudine la nivel de societate față de cei care au greșit. Terapia prin teatru, din acest punct de vedere, permite oamenilor să experimenteze cu modele de comportament virtuale, care pot ajuta deținuții să resocializeze, transformând astfel sistemul penitenciar dintr-un loc al răzbunării și pedepsei, într-un loc al corectării și reeducației. Pentru Luminița Țâcu, o astfel de experiență a fost similară descoperirii altei lumi, cu oameni care au uimit-o prin cumsecădenie și cumințenie, chiar dacă au stat câte 10-20 de ani închiși într-un sistem dificil. Prin aceasta, regizoarea spectacolului a dorit să-i scoată pe deținuți din zona de confort, din obișnuința cu închisoarea, pentru a le trezi ambiția să lupte pentru viața lor.
Patru actori ai Teatrului „Mihai Eminescu” – Doriana Zubcu, Doina Arvat, Ghenadie Gâlcă și Valentin Zorilă – au lucrat zi de zi alături de deținuții implicați în proiect, făcând lecții de actorie, lectură, prelucrând scenele și discutând caracterele personajelor. Sinceritatea Dorianei Zubcu, precum că s-ar fi simțit foarte bine alături de ei, poate chiar mai bine decât în alte părți, pare la prima vedere șocantă. Fiecare dintre cei patru a enunțat că în umbra acestei sinergii de fiecare zi, au devenit un tot întreg, o trupă. Cum spune Valentin Zorilă, această experiență artistică a contribuit la transformarea „colegilor” de la Rezina și la transformarea atitudinii față de ei din partea instituțiilor de drept și a societății.
Alegerea lui Hamlet n-a fost deloc întâmplătoare și s-a dovedit a fi inspirată, măcar pentru faptul că mulți dintre deținuții care au jucat în piesă, s-au regăsit printre versurile marelui dramaturg englez, printre care s-au strecurat aluzii evidente la situația existentă în condiția lor de detenție și reflecțiile post-factum, determinate de reevaluarea propriei lor dimensiuni existențiale. De apreciat este efortul deosebit depus de acești oameni în realizarea scopului, cu multă emoție și dăruire, de parcă felul în care urmau să joace le-ar fi garantat ulterior libertatea. Fiecare dintre eroii spectacolului a avut propria agendă și motivație a participării, fiecare s-a văzut prin această piesă într-o oază de normalitate, pe care n-au mai simțit-o de mult și pe care unii cu siguranță n-o vor mai trăi vreodată.
Marele talent și adevărata revelație a jocului actoricesc s-a dovedit a fi chiar „Prințul Hamlet”, eroul principal al piesei, jucat cu mare dăruire de Sergiu Movileanu, un deținut pe viață, pentru care rolul, așa cum recunoaște singur, i s-a potrivit. Într-o tresărire de luciditate, determinată probabil de încrucișarea circumstanțelor în care s-a pomenit ca deținut și șansa de a juca așa rol, acesta consideră că ar căuta să facă dreptate prin alte metode decât prin răzbunare, iar adevărul nu poate fi scos la iveală prin omor și violență.
Pentru alți deținuți, rolurile nu erau reprezentative, Lilian Melniciuc, considerând că ipostaza de a fi Polonius era nefirească, grea pentru el, dar a învățat ceva nou, pentru artă, iar Vladimir Gălușcă, care l-a întruchipat pe Laert, crede că acesta s-a purtat ca un laș și el ar fi procedat la fel. Ascultând replicile și reflecțiile acestor oameni, mă gândeam că, probabil, unii dintre ei, nici măcar n-au auzit vreodată de Hamlet sau de Shakespeare. Sau, dacă au auzit, atunci cu siguranță n-au știut nimic de eroii pe care i-au jucat, unii dintre ei probabil nici n-au rostit vreodată cuvinte și expresii articulate în calitate de personaje. M-am prins la gândul că terapia prin teatru, deși excepțională prin felul în care poate transforma și înnobila omul, ar fi fost probabil mai adecvată printr-o terapie preventivă, de anticipare. Cu siguranță că un Movileanu sau un Gălușcă n-ar fi ajuns unde sunt, dacă prin anii de școală sau în familie, ar fi mers la teatru, filarmonică sau operă. Mai mult decât atât, mi se pare că această practică de „vindecare” prin teatru ar fi mai utilă și mai eficientă în penitenciare cu deținuți care au de ispășit pedepse mai mici și care, odată ieșiți de acolo, vor putea să se reorganizeze în viață pentru a căpăta trăsături umane și sens existențial.
Problema nu este doar în asta. Mai multe circumstanțe condiționează alegerile făcute de acești oameni, de la sărăcia în care ne aflăm, la disperarea socială care planează deasupra capului nostru, asemeni sabiei lui Damocle. Un lucru, însă, stimulează în mod special acest decalaj enorm între deținuții pe viață din R. Moldova și România. Este vorba de tiparul banditesc și mafiot de gândire și acțiune a societății noastre, a tineretului, inspirat din serialele banditești rusești, care circulă prin spațiul nostru public, de la „Ulițî razbitîh fonarei” la „Banditskii Peterburg”.
Acest fapt încurajează nu doar un limbaj marginal, un jargon auzit cu ușurință printre tinerii noștri, dar și o mentalitate care reiese dintr-o astfel de cinematografie. Prin urmare, nici o sută de teatre sau piese nu vor putea schimba această situație, atâta timp, cât suntem o societate așezată „po poneatiam” și, atâta timp, cât stilul banditesc de gândire, vorbire și acțiune va fi omniprezent în politic sau în felul de a face afaceri. Asta ne determină și pe noi, restul, să fim spectatori într-un teatru al absurdului, care treptat ne transformă în participanți și actori.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
