Editorial

Hoțomanii

„Hoțomanii”, ultimul roman al lui Faulkner, se încadrează perfect în acest tipar. Poate singura diferență clară e finalul limpede și foarte apropiat de un happy-end. Povestea e de-a dreptul savuroasă. Nu mai întâlnim drama sclavilor de culoare, chiar dacă urmele au rămas (până, putem spune, în ziua de astăzi). Însă întâlnim aceleași familii uimitoare, începând cu McCaslin, din care fac parte și negrii, și albii, iar cei din urmă au mereu puterea să îi înțeleagă și să-i ierte pe cei dintâi, în timp ce ei, cei dintâi înțeleg foarte bine că sângele lor alb e un privilegiu care poate pune între paranteze culoarea pielii.

Astfel cei trei, Lucius McCaslin – puștiul, aproape McCaslin – tânărul Boon Hogganbeck, și bătrânul Ned McCaslin, negrul independent și viclean ca o vulpe – profitând de o înmormântare în familie, dar la distanță, fură automobilul patronului lor (bunicul lui Lucius și neam cu ceilalți) pe care ajung să îl schimbe pe un cal de curse furat care nu știe și nu vrea să știe de ce ar trebui el să alerge într-o cursă, aranjată pe zvonuri, fiindcă așa cum spune Ned: cum să nu fie o întrecere dacă la mai puțin de 10 mile distanță există doi cai de curse.

Povestea, în care intervin și damele unui bordel, își schimbă cursul în stilul specific lui Faulkner, amestecând firele narative, timpurile, personajele, iar la fiecare cotitură a sa reușește să surprindă, să te asigure că nu vei bănui continuarea sau finalul, că îți spune exact cât vrea, lăsându-ți senzația că ți-a spus mai mult, dar ți-a scăpat ție, ca mai apoi să revină – sau nu – ca să te lămurească dacă (și cât) ai reușit să înțelegi din ceea ce a strecurat printre rânduri.

De la cei trei bărbați (doi și un băiat de 11 ani), la detaliile despre cai și catâri, de la damele din Memphis la Fulger, cartea îți ține respirația în ritmul dorit și calculat cu precizie de Faulkner.

Faulkner e fără îndoială un scriitor genial care îți poate demonstra de la prima carte că o scriere bună poate concura cu orice capodoperă cinematografică, fie că nu ocolește drama și misticul ca în „Pogoară-te, Moise”, fie că alege umorul și autenticismul ca în „Hoțomanii”.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *