Că sunt oameni care mă urăsc şi nu au ochi să mă vadă e o dovadă pentru mine că lucrurile îmi merg bine, şnur, ca din apă. Îi ador pe oamenii care mă desconsideră. Îi ador pe oamenii care mă înnegresc. Îi admir pe cei care nu dau două parale pe mine. Îmi iubesc duşmanii.
Trebuie să recunosc sincer că, probabil, nu aş fi făcut nimic în literatură dacă nu aş fi cunoscut oameni care să mă dispreţuiască şi să mă desfidă. Numai mulţumită lor am putut face un pas înainte. Doar datorită lor mi-am putut îmbunătăţi arta de-a scrie. De aceea, poate, spre deosebire de unii colegi de-ai mei, eu nu pot decât să-mi scot pălăria în faţa celor care m-au criticat, dând de toţi pereţii cu mine, pentru că, doar în acest fel, mi-am putut scutura scrierile de praful retoric şi am încercat noi formule narative.
Nu pot să uit că, acum câţiva ani, într-o revistă literară de anvergură un cunoscut critic de teatru mă făcuse terci. Câteva săptămâni am suferit ca un câine, dar tot acea cronică foarte dură m-a împins să îmi amintesc că pe vremuri am scris proză (ba chiar mai mult decât atât, primele mele texte literare au fost nişte povestiri, după care am trecut la poezie şi, ulterior, la teatru şi am uitat de unde şi cum am început; unde mai pui că prin 1995 am mai scris şi un roman, pe care, însă, ulterior, l-am pierdut) şi să încerc din nou această modalitate de exprimare literară, care m-a făcut fericit în adolescenţa mea. De aceea, acea cronică extrem de negativă m-a făcut să revin la proză şi m-a determinat să scriu romanul Măcel în Georgia. Dacă nu aş fi fost făcut praf, probabil că nu aş fi scris niciodată acest roman. Cronica aia nefavorabilă m-a motivat să nu mă opresc aici şi să scriu şi alte cărţi de proză, dar şi alte piese de teatru. Culmea e că înainte să apară acea cronică demolatoare eu nu mai scrisesem nimic de câteva luni. Pur şi simplu nu mă puteam aduna şi niciun subiect nu mi se părea demn de atenţie. Adică, intrasem la apă. Cel mai straniu e că îmi pierdusem interesul pentru scris într-o vreme când mi se montau şi câte şase spectacole pe stagiune şi când luam premii cu poala. Nu montările sau premiile însă m-au ajutat să mă apuc de scris, ci, culmea, cronica aia nefavorabilă care a funcţionat pentru mine ca un declic necesar sau ca un duş rece pe timp de vipie. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă, dimpotrivă, criticul respectiv m-ar fi lăudat sau m-ar fi periat. Probabil că ar fi fost foarte nasol pentru scrisul meu. Nu ştiu cum se poate explica asta, dar cele mai rezistente texte ale mele le-am scris nu după ce am luat premii importante, ci doar după ce am fost pocnit la gioale sau am luat-o urât de tot în barbă. După ce am luat Premiul UNITER sau alte premii prestigioase, dimpotrivă, îmi pierise pofta de-a mai scrie. Iată de ce cei care m-au criticat de-a lungul timpului, de fapt, mi-au făcut un mare bine. Dacă ar fi ştiut care vor fi urmările, oare ar mai fi fost la fel de combativi?
Ceea ce vreau să mai spun e că ar fi bine să deschidem cât mai des cărţile de rugăciuni şi să ne rugăm pentru duşmanii noştri. Şi să le mulţumim că ne-au ajutat să ne trezim la realitate. Şi să le mulţumim că-i avem. Ar fi păgubos să încercăm să-i stârpim şi să le punem beţe în roate. După părerea mea, cât timp avem oponenţi şi critici sau pur şi simplu oameni care au un alt punct de vedere, nu o să batem pasul pe loc. Deci, dacă vrem să ne mişcăm înainte, rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, vorba lui Constantin Noica. Adică, haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu ca oponenţii noştri să fie sănătoşi şi să aibă o viaţă cât mai lungă!
