Imperiul atacă…istoricii

Nu că nu au făcut-o până atunci, din contra, au fost cei care în ciuda tuturor presiunilor politicului de sorginte nomeclaturist-moldovenist-sovietic (şi de multe ori la aluziile Moscovei) au continuat să scrie că suntem români şi limba care o vorbim este româna. Dar în mod expres după schimbarea conjuncturii politice în 2009, înlăturarea PCRM, noua deschidere mediatică şi mai ales după crearea de către M. Ghimpu în 2010 a Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist din R. Moldova, a devenit posibil acest activism al istoricilor în modelarea discursului istoriografic identitar şi statal.

Tot de atunci, însă, am observat o tendinţă, care iniţial mi s-a părut sporadică, firească într-un context democratic. Ca mai apoi să realizez că de fapt este vorba de o strategie concertată şi bine asamblată, deopotrivă de factori interni, care aveau (şi au) frică de decomunizare, dar şi externi, care vedeau în decomunizare o încercare periculoasă de distanţare a R. Moldova de un spaţiu istoric în care am fost băgaţi în 1940. Această strategie se numeşte compromiterea istoricilor, în vederea delegitimării lor profesionale. A început prin atacul în 2010 asupra istoricilor membri ai Comisiei Prezidenţiale, A. Moşanu, A. Petrencu sau P. Parasca, prezentaţi ca foşti colaboratori ai sistemului sovietic. Apoi periodic, au urmat atacuri, mai ales în presa rusă, asupra lui G. Cojocaru, N. Enciu, I. Şişcanu, I. Caşu, I. Şarov, S. Musteaţă, O. Ţîcu, prin care eram catalogaţi drept „pseudo-istorici”, „aflaţi în serviciul României”, „xenofobi”, „antisemiţi”, „anti-ruşi”, care „duduie” şi „bubuie” (cum ne-a numit V. Mihail în „Săptămâna”), etc. Eu am ajuns în mod special în vizorul acestora, când două ziare – „Moldova Suverană” şi „Moldovskie Vedomosti” – în urma unui pamflet publicat în „Timpul”, m-au numit „…istoricul xenofob şi ziaristul de ocazie din ograda „Timpului””.

Semnate de diferiţi krasnovi, gavrilovi, ţârzi, mihaili, kurţi soloviovi şi alţi autori reali sau imaginari, aceste reacţii m-au lăsat în general rece. Am lucruri mai importante de făcut decât să mă iau de cap cu toţi „criticii” aflaţi în slujbă imperială. Ceea ce m-a determinat să scriu acum este un anume Ţârdea, care nu ştiu de unde vine şi ce a scris în general până acum (în afară de chestii anti-româneşti si pro-ruse în ziare care din punctul meu de vedere ar trebui închise în R. Moldova pentru că atentează la integritatea noastră statală), dar care l-a atacat ca un bădăran pe un istoric care mi se pare merită puţin respect. Este vorba de V. Stavilă, care ca tot omul are metehnele lui, dar care spre deosebire de acest Ţârdea, este un istoric cunoscut în R. Moldova, cu publicaţii serioase asupra istoriei spaţiului românesc şi care, din câte ştim are o priză clară asupra problemelor ce ţin de identitatea noastră, claritate pe care a demonstrat-o în mai multe circumstanţe. Şi iată că acest Ţârdea, care se pare că este un „expert” în nu ştiu ce (americanii spun despre acest gen de „experţi” că sunt un pericol, pentru că ştiu tot mai multe despre tot mai puţine), dar din câte am aflat este şi profesor universitar (mă întreb pe unde predă, că mi se face milă de studenţii lui), într-o postare pe blogul său din 22 august întitulată „Este sau nu domnul Stavilă „ciocănitoare””? insinuează că acesta ar fi un „turnător” KGBist, adică unul care a denunţat la securitatea sovietică pe colegii săi intelectuali (şi încă pe cine a invocat ca intelectuali, pe D. Ciubaşenko şi O. Krasnov). Fără probe, fără argumente, pur şi simplu.

Poate că şi acest fapt nu m-ar fi deranjat în sine, că ieşiri de bădărani împotriva istoricilor (şi nu numai) văd permanent prin spaţiul public. Suntem o societate care nu are respect faţă de proprii intelectuali, care în general nu are respect faţă de nimic, iar a fi bădăran cu gura mare este un mod de a te face cunoscut. Dar iată că la 25 august un anume Pavel Gavrilov publică în „Argumenty i Fakty v Moldove” (care ştim a cui interese le reprezintă în R. Moldova?) un articol întitulat „Curăţătoria unionistă” în care îl atacă pe acelaşi V. Stavilă într-un mod şi mai deşănţat: l-a făcut antisemit, care neagă nimicirea evreilor pe teritoriul R. Moldovei, i-a contestat capacitatea de a face munca de istoric în domeniul genealogiei, apoi îl cataloghează revanşist (aud de multe ori din gura rusofonilor acest cuvânt, ce-o fi însemnat oare asta în mintea lor?), xenofob, extremist, ca apoi sa-i posteze un articol din 1991, prin care Stavilă acuza românii de represii în timpul războiului doi mondial (de parca un istoric român nu poate critica românii pentru anumite politici, am făcut-o şi eu în cartea mea privind problema Basarabiei), pentru ca în sfârşit să-l numească pe V. Stavilă „..un şacal, care se plimbă printre noi”.

Şi atunci mi-am dat seama cât de grave sunt lucrurile. Pentru că în această ipostază poate ajunge orice istoric (sau intelectual) care nu convine Moscovei în R. Moldova. De ce Moscovei, pentru că începând cu anul 2010 când preşedintele rus D. Medvedev a creat „Comisia pe lângă Preşedintele Federaţiei Ruse privind contracararea încercărilor de falsificare a istoriei în detrimentul Rusiei”, a început o adevărată „vânătoare de vrăjitoare” împotriva istoricilor, exact ca în filmul lui Lukas, Războiul stelelor. Imperiul atacă, numai că atacă…istoricii. Am vorbit şi cu istoricii ruşi în acest sens. Cei care sunt indezirabili sunt tăiaţi de la finanţările statului sau pur şi simplu eliberaţi din serviciu. Dat fiind că nu pot realiza acest lucru în R. Moldova, s-a ales o altă strategie – compromiterea, defaimarea, înjosirea, atacul la persoană, pentru a face din istoricii moldoveni indezirabili o masă de „unionişti” marginali, periculoşi pentru R. Moldova.

Pentru ţârzi, gavrilovi, krasnovi, kurţi soloviovi, mihaili, gurăi, taberi sau dubroski/durakovi şi pentru alţii de acest gen, care vor să compromită istoricii de meserie, ţin să fac o precizare. Discursul istoriografic românesc este dominant în R. Moldova pentru că altul nu poate exista. El poate şi trebuie să fie critic faţă de istoria noastră, dar nu are alternativă, iar acest lucru este înţeles de toţi, inclusiv de cei care luptă împotriva lui. Este dominant pentru că independenţa noastră a fost un „nu” spus trecutului sovietic totalitar, un rezultat al revenirii la valorile istorice şi culturale româneşti, la limba română, la tricolorul român, iar declaraţia noastră de independenţa noastră menţionează explicit acest lucru. Accept să discut cu aceşti indivizi în termeni de cercetare istorică, în baza unor publicaţii probate intern şi internaţional, ce rezultă dintr-un studiu ştiinţific a documentelor de arhivă şi pornind de la respectul unei deontologii profesionale elementare. În alte circumstanţe rămâneţi o masă guralivă aflată în slujba unui imperiu care nu ne-a respectat şi nu ne respectă independenţa. Iar în raport cu aceasta trebuie să avem cel puţin o solidaritate istorică de breaslă, dacă nu una la nivelul întregii societăţi, pentru a putea conserva ce a mai rămas din valorile noastre culturale şi istorice.