Istorie

(În culisele istoriei) Un ctitor care a rămas neîntrecut în istoria noastră

Pictorul şi pedagogul Vladimir Okuşko poate fi privit doar prin prisma timpului său.

Ceea ce a reuşit el să dea Basarabiei dăinuieşte şi astăzi – Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”, care a împlinit 125 de ani de la fondare. În 1897, Consiliul primăriei Chişinău roagă Academia de Arte Frumoase din Sankt Petersburg să trimită un profesor la Şcoala de desen, pentru locul rămas vacant în urma părăsirii școlii de către Terentie Zubcu. Pentru acest post a fost desemnat Vladimir Fulghentovici Okuşko (7.II.1862, or. Oşmeanî, reg. Grodno, Belarus – 1.II.1919, Chişinău), discipol al profesorului P. P. Cisteakov şi al pictorului batalist F. Rubo.

Trecerea lui Vladimir Okuşko de pe tărâmul creaţiei pure pe terenul ingrat al muncii pedagogice este legată nu numai de problemele materiale. Resortul ascuns îl descoperim în copilăria lui dificilă, descrisă în cartea „Vladimir Fulghentovici Okuşko, pedagog şi pictor” (Chişinău, 1963), semnată de K. Rodnin şi R. Okuşko.

Tatăl său, funcţionar conţopist, era posesorul unui caracter despotic, de fiinţă nerealizată. Mama, Adelaida Semionovna, era punctul de sprijin al copilului, reuşind să-i inoculeze dragostea pentru frumos, lectură și muzică.

Iniţial şi-a făcut studiile la Liceul real din Vilnius, unde s-au manifestat aptitudinile lui artistice. Desena mult şi cu ardoare şi în 1880 decizia pentru a-şi continua studiile la Academia de Arte Frumoase din Petersburg era definitivă. Avea nevoie de bani pentru drum, trai şi studii. Împrumută bani, susţine examenele de admitere la academie şi este primit în atelierul unui pedagog deosebit – P. P. Cisteakov, care preda pictura şi desenul.

Dar munca până la epuizare şi mai ales lipsa de mijloace financiare l-au adus pe pragul îmbolnăvirii de tuberculoză, boala acelui secol. A fost nevoit să părăsească studiile şi abia peste doi ani a revenit la academie, unde se înscrie la atelierul de figuri pe care-l absolvă cu medalia de argint. În 1884 ia un concediu pentru a pleca la Kovno unde în acel moment locuiau mama şi fraţii săi, iar în luna octombrie revine la studii în atelierul batalistului F. Rubo, pe care-l absolvă cu medalia de argint, iar în 1886 obţine medalia mare de argint pentru studiile făcute în clasa naturilor.

Aceste succese însă nu-i aduc favoruri materiale. Încearcă şi practica de student la frecvenţă redusă, dar rămâne restanţier la mai multe obiecte teoretice şi pierde dreptul de a face studii fără plată.

În toamna anului 1886 ajunge pe punctul de a-şi pune capăt zilelor.

Mai târziu, Vladimir Okuşko îşi amintea că l-a salvat de la acest ultim şi tragic pas sculptura Venerei din Milos, pe care a văzut-o în sala semiîntunecată a academiei, care l-a străfulgerat prin frumuseţea ei, prin perfecţiunea formelor, prin mesajul ei optimist venit peste veacuri. Un sentiment de euforie i-a inundat sufletul înecându-i pentru totdeauna gândurile negre…

Pasul următor a venit parcă de la sine. S-a decis să plece în regiunea Ufa şi până în 1893 a fost învăţător într-un sat.

Acolo a făcut cunoştinţă cu celebrul scriitor Gleb Uspenski, căruia i-a mărturisit întâmplarea, care sub pana prozatorului s-a prefăcut într-o povestire foarte cunoscută în epocă – „Vîpreamila” (M-a dezdoit…). Parcă de la sine, fără să-şi pună acest scop, Vladimir Okuşko a aderat la programul politic al poporaniştilor („narodnicilor”) – mersul în popor. Avea nevoie să se verifice, era ghidat de sentimentul unei generaţii noi de intelectuali care doreau cu orice preţ ca Imperiul Rus să meargă pe căi democratice, să se schimbe atitudinea faţă de cei care duc povara ţării, ca intelectualii să aibă altă pondere în societate.

Primul lucru pe care-l face noul sosit la Chişinău este amenajarea spaţiului şcolii. El întocmeşte un deviz de cheltuieli care include arendarea unui spaţiu potrivit pentru şcoală, procurarea utilajului necesar activităţilor curente ale instituţiei, salarizarea profesorilor. Dar primăria i-a refuzat solicitarea. Aşa că de la bun început relaţiile cu administraţia locală n-au fost dintre cele mai plăcute. Şi atunci V. Okuşko se decide să învingă birocraţia nu prin plângeri şi reclamaţii, ci prin autoritatea noii şcoli, care trebuia să demonstreze prin discipolii săi că este foarte bună şi necesară oraşului.

Spre surprinderea tuturor, şcoala a devenit în foarte scurt timp extrem de populară. Dacă în anul întâi de studii s-au înscris doar şapte elevi, în anul doi erau deja 65.

Tot în 1901 se deschide muzeul metodic al şcolii în care sunt expuse cele mai valoroase lucrări ale elevilor, iar cele mai reuşite dintre ele: desene, peisaje, studii sunt expediate pentru recenzare la Academia de Arte din Petersburg.

În luna mai a anului 1902 se deschide prima expoziţie a lucrărilor executate de elevii Școlii de desen şi, după cum remarca V. Okuşko într-un manuscris de-al său, publicului i-au fost prezentate 700 de desene, 24 de studii în ulei şi 28 de sculpturi. Această expoziţie şcolărească este şi una dintre primele expoziţii ale artiştilor plastici autohtoni.

În cadrul şcolii a fost formată o bibliotecă de cărţi şi reviste de artă. Erau achiziţionate ediţii din Rusia, dar şi de peste hotare, astfel ca elevii să fie la curent cu cele mai moderne curente artistice.

Vladimir Okuşko considera educaţia estetică primordială în munca de formare a viitorilor artişti plastici. Principiul său era formulat simplu: „Estetica este etica viitorului”. Totodată, era convins că plein-airul este una din şcolile prin care trebuie să treacă orice artist.

De aceea, în statutul noii şcoli de artă introduce o clauză neobişnuită – primăvara, timp de trei zile, elevii trebuie să participe la „Sărbătoarea florii de vişin” şi să picteze în aer liber. V. Okuşko susținea că accesul la studii trebuie să fie nelimitat. De aceea erau scutiţi de plata taxelor acei copii care nu aveau posibilitate să achite sumele fixate.

El îndeplinea funcția de director al Şcolii de desen fără salariu şi-şi câştiga existenţa fiind profesor de desen la Gimnaziul de fete N. Dadiani, la Liceul comercial şi la Liceul de băieţi nr. 2. Cine a avut de furcă cu creaţia şi creatorii ştie exact cât de greu se trece bariera de la învăţăcel la maestru, cât de dificil este momentul când trebuie să alegi: propria creaţie ori ajutarea altora să urce mai sus pe culmile succesului. Vladimir Okuşko a făcut acest pas greu, dar tot el se poate mândri cu discipolii săi care au devenit somităţi în mediul artistic:

Pavel Şillingovski (16.II.1881, Chişinău – 5.IV.1942, Leningrad), pictor, grafician şi profesor la Leningrad. Abram Markovici Brazer (1892, Chişinău – 1942), sculptor, pictor şi grafician, Maestru emerit în artă al RSS Bieloruse. Naum Patlajan (1888, Chişinău – 1961, Antibes, Franţa), sculptor. Opera acestuia este expusă în Muzeul Vuster din Massachusetts (SUA). Lucrarea lui de diplomă la Şcoala de desen din Chişinău a fost bustul lui Vladimir Okuşko, profesorul său, pentru care toată viaţa a păstrat o stimă deosebită. Alexandru Plămădeală (9.X.1888, Chişinău – 15.IV.1940, Chişinău), sculptor, autorul monumentului lui Ştefan cel Mare, distins pentru creaţia sa cu ordinele: Steaua României, Coroana României în grad de ofiţer ş.a.

Vladimir Okuşko a reuşit să întemeieze la Chişinău o şcoală cu tradiţii, una dintre cele mai vechi Școli de Arte Frumoase din această parte a Europei. Când a simţit că-l părăsesc puterile şi sfârşitul este aproape, l-a chemat la el pe fostul discipol Alexandru Plămădeală şi i-a încredinţat şcoala, pe care acesta a condus-o până în 1937, când a transmis mai departe ștafeta…

Chişinăul poate uita multe şi pe mulţi, dar pe Vladimir Okuşko, omul care s-a „zidit” în opera discipolilor săi, nu-l va uita niciodată…

Imagini:
1. Fotografie de grup: Claudia Dobjanschi, Vladimir Okuşko, Perez Waxman, rândul II: Alexandru Plămădeală, A. Pecucos. 28 mai 1912
2. La arat. Tablou de V. Okuşko, 1901
3. Vladimir Okuşko
4. Muzeul Şcolii de desen din Chişinău
5. Autoportret. Vladimir Okuşko
 
Iurie Colesnic

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Facebook!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.